Ce e artistul și care este poziția ideală din care acesta își poate exercita puterea în societate, în mijlocul lumii, ca voce a ei, sau la margine, ca observator lucid? Din ce spațiu poate privi fără să fie orbit, din miezul cetății, sau din umbra limenului (pragului)?

Arta și rolul artistului au generat apariția diverselor poziționări ale gânditorilor, creatorilor și în general ale celor ce le-au înțeles puterea și rolul în societate. Dintre toate, am ales să încep cu a lui Platon, a cărui părere radicală și paradoxală plasează artistul în afara societății, într-un exil impus datorat puterii insuflată divin pe care acesta o posedă. În Republica (X), Platon privește poetul, prin extensie artistul, ca pe un imitator aflat la a treia distanță de adevăr. Structura realității la Platon este organizată ierarhic ca un sistem de reflexie, din ce în ce mai palid, al adevărului. În vârful acestei ierarhii se află lumea ideilor, locul formelor pure, imuabile unde există în forma lor absolută frumosul, binele, dreptatea. Apoi urmează lumea sensibilă, locul unde lucrurile se nasc și pier și care reprezintă o copie imperfectă a lumii ideilor, urmată de artă. Arta reprezintă imitarea imitației pentru filosof, de aceea Platon spune că artistul pictează umbrele umbrelor și că înfățișează ceea ce pare că este, nu ceea ce este. Pentru Platon logosul surclasează afectul sau epitymia, de aceea artistul este periculos căci el, prin arta lui poate seduce și manipula trezind emoția și visul, devenind astfel o amenințare structurală.

Deși l-ar plasa pe artist în afara societății, Platon recunoaște fascinanta forță de a manipula realitatea prin vis și potențiala funcție educativă în societate. Însă chiar și exilat în afara societății artistul nu poate fi separat decât fizic, plasat într-un alt spațiu, în fond el rămânând parte integrată din ea.

Plecând de la Platon și lăsându-l cu viziunea amară despre artist, care ar putea fi izvorâtă și din  eșecul personal în acest domeniu, după cum frumos mi-a fost semnalat de către o amică pasionată de filosofie și teatru, păstrăm totuși ideea de margine, de exil în afara societății. Artistul vede și din interiorul societății, probabil cu o lentilă a detaliului, dar și din exterior cu o lentilă de ansamblu. Ambele poziții în societate îi conferă posibilități de interpretare și reprezentare a vieții.

Artistul este, în esență, o liminal personae, o ființă aflată în permanență înăuntrul și în afara cetății, pe pragul dintre real și posibil. La fel ca inițiatul din ritualurile descrise de antropologul Victor Turner, el se desprinde simbolic de ordinea existentă pentru a accede la o zonă de suspendare, unde ierarhiile și rolurile se dizolvă. Artistul nu aparține complet lumii pe care o critică și pe care o vrea reprezentată  El locuiește în interstițiu, în tensiunea dintre participare și distanță. Tocmai de acolo, din acest spațiu al pragului, se naște privirea lucidă, singura capabilă să observe critic, să semnaleze și să transfigureze realitatea. Artistul trăiește exact în acest interval, cum ar spune Turner, „în afara structurii, dar esențial pentru regenerarea ei”. În absența privirii sale excentrice, societatea riscă să se repete până la rigiditate, până la împietrire. Liminalitatea devine astfel un loc al clarviziunii. În această poziție între lumi, artistul dobândește o libertate rară, aceea de a vedea și de a crea deopotrivă. Odată ce se lasă absorbit complet de mecanismele vieții sociale, ale pieței de consum, de sistemele instituționale sau de așteptările publicului, el își pierde forța de interogație. Marginalitatea, neapartenența, prin contrast, îl mențin într-o stare fertilă.

Este relativ ușor de înțeles cum un artist care își va dori succesul cu orice preț, care își va servi publicul și se alinia submisiv naturii statului, autocenzurându-se pentru profit, va căpăta notorietatea, dar își va pierde capacitatea de revelator, căpătând o funcție ornamentală.

Teatrul este un spațiu liminal prin excelență care activează luciditatea colectivă cu participarea afectului care devine un catalizator pentru revelație. Acest ritual socio-cultural colectiv poate funcționa ca un tratament împotriva adormirii rațiunii și a empatiei, unde pe durata spectacolului ierarhiile se suspendă, iar toți participanții la actul artistic, artiști și spectatori caută să trăiască, să simtă împreună taina teatrului, acea stare de grație în care se produce communitas-ul.

Majeed Mohammed „Midhin în The Dilemma of the Artist in Contemporary British Theatre” expune foarte clar problema etică a artistului, formulând extrem de clar dilema dublu ramificată, o ramură socială și una economică. Autorul se întreabă cum poate funcționa artistul ca membru al unei comunități și, în același timp, să-și păstreze specificitatea rolului său de marginal, a cărui utilitate socială se bazează tocmai pe înstrăinarea sa cronică față de preocupările obișnuite ale societății. Artistul are lupta sa în a negocia între dorințele personale și așteptările publicului. A doua este de ordin economic și se referă la cum își poate practica arta. Fiindcă pe de-o parte, practicarea ține de sprijinul financiar pe care arta îl primește din bugetul public, iar pe de altă parte, de normele materialiste ale societățiiîn care artistul este adâncit.

Probabil că parte a acestor dileme are legătură și cu felul în care artistul simte că este tratat de societate. În același fel în care artistul poate modifica societatea, se întâmplă și inversul. Artistul și arta sunt modelați constant de exterior. Când ne tratăm artiștii ca pe mărfuri de consum, când vrem să-i stoarcem pentru fiecare ban pe care îl investim în cultură, când îi infantilizăm și nu le dăm distanța necesară, când ne referim la arta lor ca la un hobby și nu ca la o manifestare care ține de sănătatea socială, probabil că actul artistic devine tot mai puțin creație și tot mai mult prestație.

În asemenea circumstanțe sociale precare, zice autorul (MMM), adevărata dilemă a artistului constă în „a înfrunta Zeitgeist-ul”, spiritul vremii adică, „tendințele intelectuale și morale generale ale unei epoci, adesea evazive și intangibile”. Dar poate că aceasta trebuie să fie o provocare extinsă și celorlalte categorii, ca o temă socială comună, un nou pas în căutarea acelui communitas miraculos capabil să dea sens, să reactiveze empatia și solidaritatea socială.