Patrimoniul nu înseamnă doar obiecte vechi. Înseamnă oameni. Înseamnă felul în care privim, cum ținem minte și cum dăm mai departe. Într-o lume care pare mereu pe fugă, proiectul Lemnul, Pânza și Vorba ne invită să ne oprim o clipă și să privim fiecare lucru. O pictură, o țesătură, o vorbă spusă din inimă, toate devin forme de identitate trăită.

În acest material, pictorița Diana Marinescu și curatorul Andrei Fășie vorbesc despre legătura dintre artă și memorie, despre frumusețea care se naște din simplitate și despre felul în care fiecare gest creativ poate deveni o formă de recunoștință.

Pentru că patrimoniul viu nu e în muzeu.
E în noi, în ceea ce alegem să păstrăm, în felul în care privim lumea de azi prin ochii celor de ieri și în modul în care îi învățăm pe cei de mâine să recunoască frumusețea din lucrurile simple.

Docuart (D): Cum ai perceput invitația de a crea o serie specială pentru această expoziție și ce te-a inspirat în procesul de lucru?
Diana Marinescu (DM): Invitația a venit ca o bucurie și o provocare frumoasă. Am simțit din prima clipă că proiectul Lemnul, Pânza și Vorba nu este doar o expoziție, ci o călătorie prin memoria locului. M-a inspirat autenticitatea oamenilor, materialele tradiționale și energia Gorjului — o zonă în care lemnul, pânza și vorba devin simboluri ale continuității.

(D:) Lucrările tale par să vorbească despre o legătură profundă între tradiție și sensibilitatea contemporană. Cum ai găsit echilibrul între cele două
(DM): Cred că tradiția nu trebuie privită ca ceva static, ci ca o sursă vie de inspirație. În lucrările mele, nu am încercat să reproduc trecutul, ci să-l las să respire în prezent. Am căutat acel fir invizibil care leagă gestul vechi de privirea de azi — între simplitate și expresie, între rânduială și libertate.

(D): Culoarea și lumina joacă un rol esențial în pictura ta — ce semnificație au ele în această serie expusă la Târgu Jiu?
(DM): Culoarea și lumina sunt limbajul prin care încerc să traduc emoția locului. În această serie, lumina devine un simbol al memoriei, iar culoarea — al trăirii interioare. Am folosit nuanțe calde, pământii, amestecate cu tonuri de albastru și auriu, pentru a reda contrastul dintre forța pământului și fragilitatea sufletului.

(D): Ai menționat că ai realizat aceste lucrări special pentru proiect. Ce emoții sau idei ai dorit să transmiți prin ele?
(DM): Am vrut ca fiecare lucrare să fie un dialog între privitor și o amintire colectivă. E despre liniște, rădăcini, meșteșug și feminitatea ascunsă în gesturile simple. Colectia este un îndemn către public să-și prețuiască rădăcinile, să nu lase moștenirea să devină o amintire și meșteșugul un lux, ci o expresie vie a identității noastre.

(D): Cum ai relaționat cu tematica generală a expoziției — ideea de patrimoniu viu și de memorie colectivă?
(DM): M-a atins profund. Cred că patrimoniul viu nu e doar în obiecte, ci în felul în care simțim, vorbim și privim lumea. Pentru mine, pictura devine o formă de conservare a emoției și de recunoștință față de ceea ce am primit de la cei dinaintea noastră.

(D): Într-un oraș încărcat de simboluri precum Târgu Jiu, locul Brâncuși, crezi că spațiul are o influență asupra felului în care publicul se raportează la artă?
(DM): Absolut. Târgu Jiu respiră artă prin fiecare colț. Aici, oamenii privesc arta cu un alt fel de sensibilitate, poate mai profundă, mai legată de pământ și de spiritualitate. Cred că energia locului, memoria lui Brâncuși, se simte și dă un sens aparte fiecărei lucrări.

(D): Privind acum înapoi, ce ai învățat din această experiență și ce rămâne cu tine după „Lemnul, Pânza și Vorba”?
(DM): Rămâne sentimentul de apartenență și bucuria colaborării cu oameni care iubesc și respectă cultura autentică. Am învățat că arta capătă sens doar atunci când devine punte între oameni, între trecut și prezent.

(D): Diana, ce facem cu Grigorescu? Mai este “la modă”, am văzut că pentru tine este totuși un reper.
(DM): Grigorescu nu ține de modă, ci de esență. Este un reper pentru că a știut să vadă frumusețea din firesc, lumina din gestul simplu. Poate tocmai de aceea îl simt aproape — pentru mine, el rămâne un model de sinceritate artistică, nu de trend.

Privirea Dianei Marinescu ne aduce aproape de emoția gestului artistic. Dar, dincolo de sensibilitatea culorii și de memoria personală, expoziția „Lemnul, Pânza și Vorba” se construiește și dintr-o viziune de ansamblu — una care leagă arta de cercetare, esteticul de documentar, emoția de sens.

Curatorul Andrei Fășie vorbește despre acest proces de legare a firelor invizibile dintre obiect, artist și public, despre echilibrul dintre tradiție și prezent, despre arta care face patrimoniul să „învie”.

Docuart (D): ⁠Cum ai gândit dialogul dintre pictură și obiectul tradițional în expoziția „Lemnul, Pânza și Vorba”?
Andrei Fășie (AF): Mi-am dorit foarte mult ca dialogul dintre pictură și obiectul tradițional să decurgă natural, să treacă dincolo de ramele tablourilor. Tocmai de aceea am propus atât o juxtapunere a unor elemente comune (costumul de călușar, ușa și fereastra tradiționale), cât și o încadrare a tablourilor între piesele de patrimoniu. Pe de o parte, tabloul Roxanei Donaldson face o introducere simbolică și intuitivă, la nivel arhetipal, în zona sacră care era mult mai bine integrată în viața satului. Pe de altă parte, tablourile Dianei Marinescu ne imersează în specificul vieții satului prin personaje și peisaje rurale, iar prin omagiile compoziționale aduse lui Nicolae Vermont și Nicolae Grigorescu se completează foarte bine componenta culturală a întregului ansamblu.

(D): ⁠Ce te-a interesat mai mult, povestea fiecărui obiect sau energia pe care o transmite împreună cu lucrările Dianei Marinescu?
(AF): Cel mai mult m-a interesat unitatea întregii expoziții. Chiar dacă ea are un aspect modular, am urmărit un fir roșu care să ofere omogenitate. Ca să obținem asta, a fost nevoie să știm povestea fiecărui obiect, a aparținătorilor și a vremurilor din care provin. Tablourile Dianei se alătură acestui demers prin cercetarea pe care ea a făcut-o înainte de a decide subiectele tablourilor, și prin pasiunea cu care redă aceste teme a reușit să aducă în fața noastră creații care ne transpun în spații arhaice. Această sinergie a fost cea care a și atras publicul, povestea fiind una personală pentru fiecare, o (re)conectare cu felul în care, cândva, meșteșugul și lucrul manual primau. 

(D): ⁠În ce fel crezi că arta contemporană poate reinterpreta patrimoniul imaterial fără a-l estompa, ci dimpotrivă, făcându-l mai vizibil și mai relevant pentru publicul de azi?
(AF): Cred că arta contemporană beneficiază de multiple metode prin care patrimoniul imaterial poate fi pus în valoare. Având în vedere că există o pluralitate de stiluri, de tehnici, de abordări, și o deschidere foarte mare către eclectism, consider că elementele de patrimoniu pot fi recontextualizate în cel puțin două feluri: valorificarea trecutului ca origine pentru prezent, și actualizarea semnificațiilor printr-o reinterpretare contemporană. Mai clar, cred că este important să nu uităm sau, și mai rău, să nu ignorăm aspectele patrimoniale pentru că ele se constituie într-un lanț, ca un cordon ombilical, care leagă trecutul de prezent și fără de care viitorul ar fi lipsit de coerență. Totodată, lumea, în contemporaneitatea ei, poate să aloce noi sensuri, noi semnificații, acest lucru contribuind la perpetuarea sa într-un mod relevant. Nu cred că trebuie să promovăm mereu doar părțile deja clișeizate ale „portului tradițional”, pentru că prin acest uz se va ajunge la o suprasaturație care va goli de fond aceste forme deosebit de importante. Trebuie ca oamenii să poată relaționa cu aspecte ale trecutului, și pentru asta este nevoie să le înțeleagă, să empatizeze și, ulterior, să se poată asocia cu ele.

(D): ⁠Expoziția aduce în același spațiu elemente de artă, meșteșug și memorie. Cum ai găsit echilibrul între dimensiunea estetică și cea documentară a proiectului?
(AF): Dimensiunea estetică s-a format, într-o mare parte a ei, și din cercetarea documentară a proiectului. Prin documentare am putut avea acces și la multiple informații obiective, legat de evoluția istorică a zonei Gorjului, a tradițiilor acestuia și a modului în care oamenii au păstrat contactul cu rădăcinile lor. Expoziția are un caracter etnografic clar, caracter care nu ar fi fost posibil fără documentarea temeinică făcută în cadrul proiectului. Ceea ce ne-am dorit a fost, prin instalațiile create, să construim un spațiu în care oamenii să poată vedea rezultatele muncii de documentare expuse într-o manieră care să fie accesibilă tuturor, și care să pună în valoare cele mai importante aspecte ale proiectului. 

(D):⁠ ⁠„Lemnul, Pânza și Vorba” vorbește despre un patrimoniu viu. În opinia ta, ce face ca o operă sau un obiect să devină „viu” în ochii privitorului?
(AF): După părerea mea, o operă este vie, sau „învie”, atunci când receptorul reușește să lege o relație cu ea. În momentul în care se stabilește această relație, fiecare va stabili automat și o formă de raport, și o amintire, și chiar o istorie a sa și a respectivului obiect. Un obiect de artă îți este prieten, dușman, punct de interes, partener de dialog sau instigator – lucruri care îl fac să fie viu, care îi asigură o dinamică și care, mai mult decât orice, îl mențin viu.

În cazul patrimoniului, discuția este puțin mai complexă, deoarece trebuie să ne amintim, mai întâi, de aceste elemente patrimoniale, iar mai apoi să ne dăm seama că ele sunt acolo pentru noi ca să ne vorbească tocmai despre devenirea noastră. Iar noi, ca parteneri de conversație, trebuie să răspundem cu respectul cuvenit, dar și cu apropierea firească față de lucruri care, până nu de mult, constituiau viața de zi cu zi. 

(D): ⁠Cum ai perceput reacția publicului din Târgu Jiu? Crezi că proximitatea locului lui Brâncuși schimbă modul în care oamenii se raportează la artă și la ideea de rădăcină culturală?
(AF): Din ce mi-am putut da seama, publicul a primit cu bucurie această inițiativă. În primul rând, faptul că meșterii populari și instituțiile locale și-au deschis lăzile de zestre și porțile pentru a putea alege piesele necesare expoziției a fost un lucru fantastic, care a arătat deschiderea efectivă a lumii către un astfel de eveniment. În al doilea rând, cei care au vizitat expoziția au rămas surprinși de ce au descoperit, mulți dintre ei având întrebări despre satele părăsite, despre covorul Arethiei Tătărescu sau despre simbolurile de pe ii. Au fost și foarte mulți vizitatori străini care au călcat pragul expoziției, iar reacția generală a fost una pozitivă, de curiozitate și chiar fascinație.

În timpul petrecut în Târgu-Jiu mi-am format o părere legată de acest raport al oamenilor locului, sub influența lui Brâncuși. Din ce am putut observa, gorjenii trăiesc un pic diferit aceste elemente culturale, aspectul cel mai puternic fiind asocierea atât de firească și de naturală cu moștenirea culturală lăsată de Constantin Brâncuși. Există un respect și un interes deosebit acordat simbolurilor asociate lui, dar și modului în care ele sunt întrebuințate. Oamenii se raportează la comunitățile din jur sub forma „orașul lui Brâncuși”, „satul de unde era mama lui Brâncuși”, și alte asemenea expresii care arată caracterul puternic identitar pe care îl are el pentru tot ceea ce înseamnă Gorj. Acest respect este unul simplu, curat, pios, care reflectă aprecierea pe care oamenii i-o poartă și prețuirea față de impactul fundamentul asupra patrimoniului mondial pe care marele sculptor l-a avut.