În satele gorjenești, cusutul era mai mult decât meșteșug, era o formă de a așeza timpul și răbdarea în lucru. Înainte de 1989, când lumea satului păstra încă un ritm propriu, tihnic, meșteșugul cusutului era o formă de alfabet tăcut, transmis din mamă în fiică, din vecină în vecină, în serile lungi de iarnă, când se adunau la șezătoare. Nu exista o „școală” a cusutului, ci un firesc al gestului — o îndeletnicire care se prindea din priviri și se învăța prin repetiție, răbdare și drag, dar multă muncă.

Cusătura nu era doar o deprindere, ci o dovadă a maturității și a statutului unei femei. Fata care știa să țeasă, să toarcă și să-și facă zestrea era pregătită pentru viață. Pentru întemeierea familiei. Dar dincolo de rostul practic, meșteșugul era o formă de liniște. Un spațiu interior în care femeia se regăsea. A avea darul cusutului însemna a avea răbdare, a ști să-ți pui gândul în lucru.
„Cusătura e o rugăciune care se vede,” spuneau bătrânele. Fiecare fir era o invocare tăcută a binelui, a ocrotirii, a dragostei. Cusătura pe ie însemna povestea femeii care o cosea.

Simbolurile: limbajul care unea satul

Pe pânza albă se așezau semne vechi, moștenite de la străbuni: rombul, soarele, arborele vieții, crucea, spirala, șarpele casei. Nimic nu era întâmplător. Fiecare motiv avea o forță protectoare, o poveste, o credință. Cusătura nu era doar estetică, ci o formă de limbaj simbolic, o rugă tăcută pentru viață, fertilitate, sănătate și echilibru.  În Gorj, rombul — „ochiul” sau „câmpul” — însemna viață și rod. Linia frântă aducea aminte de drum, de hotar, de mersul destinului. Arborele vieții lega cerul de pământ, neamul de urmași. Într-un fel, fiecare femeie devenea un cronicar anonim: țesea lumea ei, a satului, și o fixa în semne pentru cei care urmau. Era o predarea de ștafetă.

Cusăturile și țesăturile nu erau simple podoabe. Ele însoțeau toate momentele importante ale vieții: de la naștere și nuntă până la moarte. Se coseau ii pentru sărbători, scoarțe pentru zestrea fetelor, perne și cearșafuri pentru casa nouă, pânze pentru biserică și pentru pomeniri. La nuntă, zestrea fetei era așezată în fața alaiului ca o dovadă a vredniciei și a bunului nume. La înmormântare, țesăturile albe acopereau sicriul, semn al întoarcerii în curățenie. Fiecare pânză purta o încărcătură ritualică.

Conștiința identității

Comunitatea sătească nu vorbea despre „identitate” așa cum o facem noi astăzi, dar o trăia în fiecare gest cu sfințenie. Nu era nevoie de definiții, ci de continuitate. Țesătura, portul, cântecul, meșteșugul, toate erau forme prin care satul se recunoștea pe sine.
Fiecare vale, fiecare sat avea o cromatică și un motiv propriu. O femeie din Bâlta sau din Runcurel se distingea prin cusătura de pe mânecă, prin felul în care îmbina albastrul cu negrul și prin semnele protectoare de pe spatele iei.

Identitatea țesută din obiceiuri și rânduieli

Pentru gorjeni, identitatea nu era o idee, ci o apartenență. Era felul de a trăi cu măsură, de a lucra cu rost, de a respecta pământul și obiceiul. Țesătura era doar una dintre formele prin care se exprima acest fel de a fi. Femeile nu-și spuneau că păstrează tradiția. Ele o trăiau. Așa au pomenit. Prin ele, satul își spunea povestea mai departe, iar firele de lână, bumbac sau cânepă deveneau, de fapt, fire de memorie.

Transformarea în timp

Astăzi, țesăturile și cusăturile au trecut din sfera utilitară în cea simbolică. Au devenit martori de muzeu, surse de inspirație pentru artiști și designeri, repere identitare pentru o lume care încearcă să-și reînvețe rădăcinile. Țesutul nu mai are rolul de altădată, dar continuă să poarte sens: este o punte între generații, o formă de rezistență tăcută.
Femeile de altădată își coseau viața în pânză; femeile de azi o fotografiază, o expun, o povestesc. Dar firul care le leagă este același — firul memoriei care nu se destramă, oricât s-ar schimba lumea.