Patologia ca formă de cartografie afectivă

Roxana Donaldson este o artistă din România a cărei practică se bazează pe o cercetare artistică susținută, orientată inițial către lumea vegetală și extinsă treptat către teritorii adiacente ale afectului, memoriei și corporalității. Lucrările sale sunt definite mai puțin de mediu și mai mult de proces. Fiecare piesă ia naștere printr-o succesiune de proceduri deliberate, în care manipularea materialului devine inseparabilă de articularea conceptuală ulterioară. Roxana lucrează frecvent pe cearșafuri, un suport care poartă conotații domestice, corporale și intime. Prin intervenții repetate, stratificare, ștergere și transformare, țesătura se transformă dintr-o suprafață pasivă într-un câmp activ de cercetare. Procesul păstrează o dimensiune ritualică. Așa cum a menționat artista, gestul final de „călcare” a lucrărilor nu este unul strict tehnic, ci afectiv, generând o stare de căldură și grijă care devine parte integrantă a logicii interne a operei.

În Safety First – The Aftermath, care a avut loc în perioada 19.11.2025–30.11.2025 la Calea Victoriei Gallery 91-93, Roxana aduce această practică la București și reconfigurează instalația ca o nouă investigație a interiorității. Expoziția, curatoriată de dr. Silvia Stoica, pornește dintr-o explorare personală, dar se deschide deliberat către privitor, propunând un spațiu comun de reflecție, mai degrabă decât o narațiune închisă. Ceea ce se oferă este o invitație de a intra în structurile afective ale lucrării și de a trasa propriile parcursuri prin acestea. Expusă pentru prima dată la Dalgart, de această dată expoziția se schimbă, fiind alcătuită din obiecte și picturi modulare și reconfigurabile, care au proprietatea specială de a se modifica de fiecare dată când un nou spațiu este locuit de ele (sau poate cucerit? infectat chiar?).

Curatoarea Silvia Stoica pune în lumină, la propriu și la figurat, valori semnificative ale lucrărilor prin abordarea sa curatorială, rezultatul estetic final fiind unul deschis către privitor, primitor și, în același timp, suficient de puternic pentru a-și spune propria poveste. Mai precis, dialogul dintre privitor și expoziție este resimțit ca fiind real, ambele părți având o voce și capacitatea de a intra într-o relație care conferă lucrărilor sensuri noi. Viziunea Silviei Stoica aduce echilibru fără a pierde din dinamism, iar la finalul vizitei rămâne o impresie care te îndeamnă să vezi mai mult, să reiei parcursul expozițional și să descoperi noi straturi de înțelegere care îți satisfac, pentru moment, așteptările.

În acest sens, Safety First – The Aftermath poate fi citită ca o investigație a patologiei înțelese nu ca deviație, ci ca teritoriu epistemic. Patologia, derivată din pathos și logos, devine o modalitate de articulare a acelor zone în care afectul depășește reglajul, unde emoția rezistă instrumentalizării. Instalația Roxanei operează exact în acest interval, transformând frica, vulnerabilitatea și structurile defensive în forme lizibile de cunoaștere.

Mai multe despre expoziție, aici: https://andreifasie.com/roxana-donaldson/

Interviu cu artista Roxana Donaldson

Ce te-a determinat inițial să lucrezi cu teme precum vulnerabilitatea, frica și siguranța?
Roxana Donaldson (R.D.): Exact asta m-a întrebat și un vizitator în expoziție. Îl impactaseră foarte tare pânzele roșii, sferele negre, cuiele și acele. Le-a privit foarte mult timp, din toate unghiurile, apoi a venit și m-a întrebat dacă dorm bine noaptea. I-am răspuns că acum da, după foarte mult timp. „Dar de ce faci artă despre asta?”, a insistat el. I-am spus că este o instalație despre durerile sufletului, și asta îți spun și ție. Sunt artiști care pictează exteriorul; drumul meu e unul invers, orientat spre înăuntrul minții noastre.

Practica ta este definită mai degrabă de proces decât de mediu. Cum recunoști momentul în care o lucrare își atinge forma finală?
R.D.: Lucrările decid singure când sunt gata; trebuie doar ca artistul să fie atent la ce îi spun ele. Alegerea temei, cercetarea teoretică și explorarea completă au durat cam o jumătate de an și au luat o turnură tensionată, la figurat și la propriu. La final, eram într-o stare de surescitare și încordare nervoasă din care se evadează doar schimbând registrul și lucrând practic. Am decis că nu (mă) mai suport în această ipostază de analist al interiorului și m-am apucat frenetic să desenez diagrame. Prima lucrare terminată a fost Diagrams of Protection Day 1 aka wash, rinse, repeat, restul a curs ca un șuvoi eliberator compus din serii scurte și complementare: radiografii imperfecte, scheme eșuate, sutele de sfere negre.

Cearșafurile, ca suport, poartă o încărcătură domestică și corporală puternică. În ce măsură aceste conotații modelează sensul lucrărilor tale?
R.D.: Să pictez pe cearșaf de bumbac reciclat nu este un experiment punctual, ci o alegere asumată. Cearșaful vine la pachet cu o materialitate anonimă și fabuloasă, un mix de fragil, de visceral și de vulnerabil – exact ce caut eu să exprim prin arta mea. Folosesc pânză de bumbac provenită din cearșaf reciclat de niște ani buni și voi continua pe acest suport, pentru că mă reprezintă și adaugă sens temelor mele. Este și un mod de a integra în contemporan principiile Arte Povera, pe care le aplic consecvent în cadrul unui conceptualism care explorează psihicul și amintirea.

În această expoziție, patologia este abordată ca teritoriu epistemic. Cum ți-a schimbat această perspectivă raportarea la vulnerabilitate și frică?
R.D.:  Asta a fost miza mea: să vorbesc prin artă despre anxietate ca spațiu liminal interior. E un spațiu virtual, psihologic. Cum faci să accepți neprevăzutul și să nu aluneci în patologic? Pentru mine, soluția a fost să accept și să administrez haosul. Haosul e creativ, din el ies multe lucruri bune și adesea nițeluș înspăimântătoare, așa că e normal să ne temem de haos; suntem relativ neputincioși în fața lui. Viața este, până la urmă, o administrare continuă de haos. Anul acesta îmi voi face niște cărți de vizită tipărite pe ambele fețe. Pe o parte va scrie Donaldson – Memory Analyst, iar pe cealaltă, Roxana – Administrator of Chaos.

Cum reacționezi atunci când un privitor interpretează lucrările tale diferit față de intenția ta inițială?
R.D.: Sunt cele mai frumoase momente, înseamnă că mi-am făcut bine treaba. Cred într-o artă care nu e deloc descriptivă și care păstrează un grad ridicat de ambiguitate, cu lucrări gândite pentru a genera întrebări, nu pentru a da o definiție.

Imperfect X-ray of a Butterfly Helping a Human Breathe propune fragilitatea ca formă de susținere. Ce loc ocupă ideea de insuficiență în economia practicii tale?
R.D.: Fluturele meu e o metaforă pentru fragilitatea stării de echilibru, dar este și o trimitere către Butterfly Effect, un concept propus de Lorenz în Teoria Haosului. Ceva minor, fragil, care poate avea consecințe uriașe și imprevizibile. Când ești anxios, te poate salva și o aripă de fluture, sau măcar ți-ai dori să ți se întâmple.

Sferele negre se comportă ca un sistem care proliferează. Cât control îți asumi asupra acestui proces și cât lași deschis intervenției spațiului?
R.D.: Extrem de mult control urmat de foarte puțin control, exact ca în lupta dintre haos și ordine de care vorbeam mai sus. Lucrez cu instalații modulare și evolutive, deci adaptez foarte mult. Încep prin a controla obsesiv procesul de panotare a sferelor, dar în momentul în care ating forma dorită, abandonez orice control și le las de capul lor, să își trăiască viața. Unele mai alunecă, altele se desprind și cad jos, pe podele; mai sunt și vizitatorii care interacționează cu ele și le schimbă locul. Sferele au fost concepute pentru a fi foarte ușoare și trainice, pentru a permite vizitatorilor să le atingă, să le calce, să le mute de colo-colo și pentru a genera o experiență imersivă, în afara canoanelor. Asta înseamnă că în fiecare zi instalația se mai schimbă puțin și tu interacționezi cu un display care este, de fapt, un mix între intenție, control și haos. Este parte din credo-ul meu artistic.

Diagramele din lucrările tale păstrează limbajul rațional, dar îi expun limitele. De ce este important pentru tine acest tip de tensiune?
R.D.: Procesul de creație a fost foarte intens și tensionat și cred că se simte asta și în lucrări, în aerul lor tăios, în minimalismul cromatic. Instalațiile-expoziții Safety First! și The Aftermath au crescut din seria de lucrări Diagrams of Protection. Acestea constituie punctul zero al tensiunii dintre rațiune și emoție. Sunt pânze libere inscripționate cu tuș, care folosesc subversiv limbajul tehnic și vorbesc despre încercări eșuate și succesive de a cartografia, explica și înțelege, prin dimensiuni științifice și raționale, senzația de anxietate, frica de a fi răniți, dorința de protecție – toate împinse la cote maxime.

Safety First – The Aftermath refuză ideea de închidere și rămâne în „după”. Cum te raportezi, ca artist, la această stare de expunere prelungită?
R.D.: Asta e o întrebare foarte bună și îți mulțumesc pentru ea! Și eu sunt foarte curioasă să văd unde va ajunge instalația Safety First! în timp. E o instalație concepută să evolueze; toate instalațiile mele sunt așa, adaug sau scot lucrări la fiecare nouă expunere, mereu în alt spațiu și mereu dintr-un alt unghi al privirii conceptuale. E un haos asumat și controlat, un fel de a face artă în care eu cred și pe care îmi propun să îl urmez și în viitor.

Dacă ai putea oferi publicului un singur indiciu pentru a se apropia de această expoziție, care ar fi acela?
R.D.:  Lasciate ogne pregiudizio, voi ch’entrate (Voi, cei care intrați, lăsați aici toate prejudecățile). Este o parafrază la Infernul lui Dante. Aș pune inscripția asta pe ușa tuturor expozițiilor mele, pentru că toate sunt uși de pătrundere în spații alternative. Pentru mine, asta înseamnă să fac artă contemporană: să pictez și să asamblez obiecte care compun, efemer, un spațiu ambiguu și neliniștitor, în care întrebările se nasc singure.