„Cred că (în documentar) e necesară un soi de modestie. Capacitatea de a face un pas înapoi și de a face loc. A recunoaște că s-ar putea să nu înțelegi cu adevărat totul, dar să respecți chiar și-așa.”

Absolventă de imagine în cadrul UNATC şi a unui masterat în antropologie vizuală la SNSPA, tânăra Andra Tarara semnează cu multă sensibilitate și măiestrie deja două lungmetraje documentare – Noi împotriva noastră și 23 august 1944/2019.

Mirona Radu: Care sunt primele tale amintiri legate de cinema și când ți-ai dat seama că vrei să faci film documentar?
Andra Tarara: Primele amintiri sunt cu aparatul de fotografiat și camera de filmat ale lui tata. Eram destul de curioasă de tot ce făcea el și ceream „să pun și eu ochișorul acolo”.

Tata a făcut stagiul militar la Studioul Cinematografic al Armatei din București. A lucrat mai ales în sectorul filmări combinate, dar a învățat despre fotografie și film în general și a experimentat mult. Pasiunea descoperită atunci nu s-a dezvoltat în cazul lui într-o profesie, dar a continuat încă câțiva ani să facă asta ca amator. De-acolo am luat-o eu mai departe. Și despre asta este filmul Noi împotriva noastră. Am început să fac poze de pe la 8-9 ani, dar cinemaul a venit destul de târziu pentru mine. Poate tocmai pentru că imaginile fuseseră cu mine dintotdeauna și mi se păreau ceva firesc – un mod de exprimare, un mod de a înregistra momente și de a le păstra, un mod de comunicare. Știam că vreau să fac asta mereu, indiferent de ce altceva avea să se mai întâmple, în schimb mi-a luat mult să îmi imaginez că ar putea fi și o carieră. Dar n-am reușit să găsesc altceva care să mă intereseze mai tare, atunci când am început să mă gândesc la facultate. Abia prin clasa a XI-a am început să iau în considerare un posibil parcurs artistic, apoi în clasa a XII-a m-am decis pentru UNATC/Imagine de film, iar prin anul II am descoperit documentarul. Dar pe niciuna dintre opțiunile astea nu am luat-o ca fiind o decizie definitivă de viață. Nici atunci, nici acum. În mijlocul neliniștilor din acei ultimi doi ani de liceu, un prieten mi-a spus fix asta: să nu încerc să mă gândesc la tot restul vieții, căci o să mă blochez imediat; să mă gândesc la cum aș vrea să îmi petrec următoarea perioadă, ce simt că mi-ar prinde bine și mi-aș dori să învăț. A fost un argument principal atunci, și în continuare mă mai gândesc la asta din când în când – funcționează bine ca să îmblânzesc presiunea și să mai potolesc din anxietăți 🙂

MR: Cine te-a încurajat în urmarea carierei? Cine ți-a fost aproape și cum te-a influențat în devenirea ta ca cineastă?
AT: Am fost un copil foarte încurajat în toate curiozitățile și încercările. N-am nici frați sau surori și am fost destul de răsfățată. Ai mei îmi făceau jocurile și mă lăsau să mă manifest, iar mai târziu au avut încredere în deciziile mele și m-au susținut întru totul. Asta a fost important. Deși am multe momente de autoîndoială, pe undeva există acest fundament solid – știu că n-o să cad prea tare sau prea jos. Apoi, după ce am intrat la facultate, am avut parte de o serie de întâniri importante care m-au susținut și m-au format în feluri diferite: Ioana Grigore, Tudor Platon, Sorin Botoșeneanu, Dana Bunescu, Mona Nicoară, David Schwartz. Și, dacă tot l-am parafrazat la întrebarea 1, l-aș menționa aici și pe prietenul cel înțelept care a fost cu mine în acel moment specific: Andrei Boanță. Mi se pare important să spun și asta. Căci pe de-o parte sunt oamenii alături de care am trăit multe lucruri, cu care m-am consultat și care m-au susținut în multe decizii de-a lungul timpului, dar au fost și foarte multe intervenții punctuale, oarecum întâmplătoare, dar care au contat enorm la un moment dat și chiar au făcut diferența.

MR: Cât de greu este pentru un tânăr la început de drum să deschidă calea filmului de lungmetraj? Cu ce diferă procesul de realizare al unui scurtmetraj de cel al unui lungmetraj?
AT: Pentru mine pragul mare a fost după ce am terminat facultatea și nu prea știam încotro. Filmasem scurtmetrajul O moarte în familia mea, ca proiect de anul III, dar știam că mai e de lucru la el. În schimb nu știam dacă am de ce să mai lucrez, de unde să încep, cum fac trecerea de la un exercițiu de școală la un film care să aibă publicul lui, sau ce altceva să fac. Atunci am ajuns la fArad Lab, în 2016, și asta m-a deblocat; plus masteratul de antropologie vizuală pe care l-am început la SNSPA.

Apoi trecerea către lungmetraj a fost total firească, lucrând la Noi împotriva noastră. Am început proiectul fix în contextul masteratului, ca parte din disertație. Fără buget, fără niciun fel de presiune, fără niciun cadru setat în prealabil. Pornisem cu o idee vagă și am așteptat să văd ce se întâmplă. Sigur că presupuneam mai degrabă ca va fi un scurtmetraj, că doar la asta mă puteam gândi în punctul ăla. Dar pe măsură ce am început să filmez, am început să-mi dau seama de lungimi. Apoi am început să asamblez și a fost clar foarte rapid că va ajunge măcar la 45 de minute. Până la urmă au ieșit 74 de minute. Așa mi s-a părut că a cerut materialul. Nu mi-am pus nicio altă problemă. Cred că lucrurile diferă destul de mult când lucrezi într-un sistem reglementat de bugete, cerințe, vânzări, deadline-uri. La mine n-a fost cazul. Așa că diferențele față de scurtmetraj le-am simțit mai degrabă după premieră – ce se întâmplă apropo de posibilitățile de distribuție și impact. E clar că un film de lungmetraj are mai multe șanse să fie văzut și luat în serios. Nu cred că așa ar trebui să fie, dar momentan cam așa funcționează lucrurile.

MR: Cât de mult te interesează ca autoare filmul de ficțiune? De ce preferi filmul documentar ca mijloc de expresie artistică?
AT: Îmi place mult să lucrez cu material preexistent (includ aici și materialul real „preexistent” în fața camerei de filmat). Mi se pare un proces de descoperire mai firesc, care naște mereu noi întrebări, se schimbă constant, e mult mai viu, mai spontan. Te pune într-o altă poziție față de lume, îți stimulează modestia și responsabilitatea în fața realității. Nu mai ești tu artistul care controlează totul și are toate răspunsurile 🙂 Cred că într-un fel asta definește practica mea de până acum. Lucrul cu realitatea, lucrul cu arhivele, setează niște puncte de pornire și un cadru de raportare. Ficțiunea, în schimb, începe în general de la o foaie goală. Asta mă sperie și mă inhibă. Sigur că există și alte moduri de a face ficțiune, care mi s-ar potrivi mai bine (de altfel, m-am mai și jucat în zona asta, și mai urmează). În capul meu oricum nu operez în termenii de documentar versus ficțiune. Mai degrabă mă gândesc la diferite tipuri de a lucra. Și să zicem că până acum m-am apropiat mai mult de ceea ce se consideră a fi documentar. Asta-i tot.

MR: Noi împotriva noastră este un film extrem de intim, oglindind legătura dintre tine și tatăl tău. Cum ai pornit acest proiect și cât de mult te-a schimbat realizarea acestui film?
AT: Noi împotriva noastră a pornit de la bun început ca un proces de autodescoperire, de căutare a unor răspunsuri. Întrebările s-au tot schimbat în timp, dar întregul demers cred că și-a păstrat specificul ăsta. Au trecut deja 5 ani. Proiectul a crescut odată cu mine, dezvoltarea lui s-a suprapus cu anii mei de maturizare. E destul de greu de delimitat ce vine dinspre film și ce înseamnă tot restul. Dar e clar că pentru mine e o experiență formatoare. Întâlnirea cu tata, întâlnirea cu mine însămi la montaj, întâlnirea cu tata la montaj, întâlnirile cu echipe de specialitate (mă gândesc aici mai ales la psihologii și psihiatrii din jurul filmului), întâlnirile cu publicul – fiecare au fost praguri importante și au ridicat noi și noi întrebări și idei.

MR: Cum este să împarți creditele de regizor? 23 august 1944/2019 este realizat împreună cu David Schwartz și Roland Ibold? Care a fost procesul de lucru?
AT: 23 august. 1944/2019 e un film început după Noi împotriva noastră, dar lansat înainte. A fost un regim de lucru mult mai alert, fiind realizat în contextul unui proiect de intervenție culturală al Asociației O2G, co-finanțat de AFCN. Am filmat la Centrul rezidențial pentru persoane vârstnice “Amalia și Șef Rabin Dr. Moses Rosen” (cămin al comunității evreiești) din București, unde se derulează deja de peste 10 ani programul Vârsta4, ce își propune schimbarea perspectivei asupra bătrâneții în societate, prin implicarea rezidenților căminului într-o serie de activități comunitare și artistice. Colegii mei, David Schwartz (regizor de teatru) și Roland Ibold (antropolog), făceau deja parte din acest colectiv și au avut în 2019 inițiativa acestui nou proiect. La 75 de ani de la 23 august 1944, ne-am propus să investigăm evenimentul istoric (ieșirea României din alianța cu Germania nazistă și continuarea războiului de partea puterilor aliate) adunând o serie de perspective marginale față de discursul central. Am filmat atât dezbateri de grup, pornind de la lectura unor fragmente sau vizionarea unor filme, cât și interviuri individuale cu rezidenții căminului. Istoriile subiective, așa cum se văd ele în film, pe de-o parte atrag atenția asupra felului în care a fost confiscat și monopolizat discursul istoric în diferite perioade, și pe de altă parte arată cât de diverse sunt experiențele și părerile din interiorul comunității evreiești.

La nivel personal a fost o experiență de lucru foarte puternică și foarte emoționantă. Am legat relații strânse cu rezidenții de la cămin. Între timp, doi dintre cei patru protagoniști nu mai sunt printre noi și m-am bucurat mult că am apucat să îi cunosc și să contribui la consemnarea poveștilor lor. Vă invit să îi cunoașteți și voi aici: Ioseph Cotnăreanu https://baabel.ro/2020/10/curajul-de-tinerete-si-indoielile-de-batranete-ale-probabil-ultimului-ilegalist/ și Pompiliu Sterian https://www.scena9.ro/article/pompiliu-sterian-de-varsta-cu-romania .

MR: Cum alegi proiectele la care lucrezi? Ce teme te preocupă?
AT: Mă gândeam la Radu Jude care spune mereu că e preocupat de foarte multe teme, dar se apucă să facă un film doar atunci când există și intuiția unei forme. Cam așa și eu. Nu e suficient să mă bântuie câte ceva, ci trebuie să vină la pachet cu un fel prin care să simt că mă pot apropia de temă. În ultimii ani sunt total furioasă pe felul în care sunt tratate sistemele de sănătate și educație publică, mă preocupă feminismul, drepturile LGBTQIA+, justiția locativă, combaterea rasismului, destigmatizarea tulburărilor psihice și multe altele. Dar nu știu ce/când/dacă va deveni un film.

Asta apropo de proiectele inițiate de mine.

Apropo de toate celelalte, am adoptat la un moment dat un principiu care a dat rezultate satisfăcătoare, așa că mă țin de el: e mai important pentru mine să lucrez în proiecte la care țin, care mi se par importante și sunt în concordanță cu ideile mele, și să contribui cum pot la dezvoltarea lor; decât să lucrez doar în cinema, dar nu neapărat în acord cu părerile mele. Și m-am bucurat mult de colaborările pe care le-am avut în ultimii ani în zona de teatru, activism, educație non-formală.

Sunt norocoasă să pot face alegerile astea. Pe de-o parte că mi-am dat seama destul de repede cam pe unde sunt și ce îmi doresc, dar, și mai important, că îmi permit să acționez în consecință. Și asta se întâmplă pentru că am un job stabil din care mă întrețin. Lucrurile probabil că n-ar mai sta așa dacă ar trebui să trăiesc doar din proiectele independente.

MR: Dintre maeștrii filmului documentar la nivel mondial, ce nume consideri că te-au influențat în formarea ta?
AT: Mereu o menționez pe Agnès Varda. Îmi amintesc bine prima întâlnire cu ea, în Les Glaneurs et la glaneuse. A fost într-un moment în care mă luptam cu definițiile a ceea ce înseamnă film. Aveam nevoie de fapt de o validare că și ce fac eu se cheamă tot așa. Agnès Varda mi-a dat asta și multe altele pe lângă. Prin atenția la tot felul de lucruri mici, prin felul de a aborda un subiect din perspective multiple și conexiuni de tot felul, dar mai ales într-un mod foarte personal și implicat, prin relaxarea și joaca ei, mi-a dat un super elan.

Un alt moment important, care m-a pus mult pe gânduri, a fost descoperirea DVD-ului On Strike! – Chris Marker & the Medvedkin Group. Primul film, À bientôt, j’espère de Chris Marker și Mario Marret arată povestea grevei de la o fabrică din Besançon. Apoi DVD-ul include înregistrarea unei discuții între autori și muncitori, cei din urmă exprimându-și dezamăgirea și dezacordul în legătură cu felul în care le fusese reprezentată povestea. Această discuție a condus la organizarea unor ateliere de film, în urma cărora a ieșit cel de-al doilea film din set: Classe de lutte, realizat chiar de muncitori. Diferențele sunt semnificative între cele două filme.

Dincolo de câteva momente, nu pot spune că am un autor de care să mă simt total marcată. Dar pot spune că mă interesează sau m-au interesat la un moment dat filme făcute de Agnès Varda, Chris Marker, Kazuo Hara, Naomi Kawase, Chantal Akerman, Santiago Álvarez, Errol Morris, Avi Mograbi, Ruth Beckermann, Jean Rouch, Frederick Wiseman, Raymond Depardon, Gianfranco Rosi, Kirsten Johnson, Jonas Mekas, David Perlov, Jafar Panahi, Andrei Ujică.

Recunosc și că nu-s total la curent cu ce mișcă în filmul documentar. N-am fost niciodată o cinefilă foarte serioasă, deși sigur că am momente și momente. În ultima vreme sunt mult mai prinsă în lectură și teatru, decât în film.

MR: Ce valoare umană consideri a fi cea mai de preț pentru tine ca autor de film documentar?
AT: Ah, asta e o întrebare complicată, căci sunt multe atribute care contribuie. Dar aș aduce în discuție solidaritatea, pe care aș vrea să o diferențiez de empatie, că mi se pare că a început să se facă puțin abuz de termenul ăsta. Așadar cred că e important să ieșim din capul nostru, să recunoaștem dificultățile celorlalți și să ne coalizăm. Și, pe de altă parte, cred că trebuie să ne recunoaștem poziția și să fim capabili de a-l respecta și susține pe celălalt și fără să îl înțelegem până la capăt. Nu cred că ne ajută foarte tare să credem că putem să ne imaginăm pe bune cum arată realitatea altcuiva. Cred că ajută mai mult să ne conștientizăm propria poziție și să acționăm de acolo. Nu știu dacă e clar ce încerc să zic, sunt niște nuanțe fine. Cred că e necesară un soi de modestie. Capacitatea de a face un pas înapoi și de a face loc. A recunoaște că s-ar putea să nu înțelegi cu adevărat totul, dar să respecți chiar și-așa.

MR: De ce să iubim filmul documentar?
AT: Ca să ieșim din capul nostru și să vedem un pic mai departe.