10 creatori, 10 interviuri și prea puține întrebări…
Docuart mi-a făcut invitația de scrie câteva articole în legătură cu domeniul teatral și aproape imediat m-am gândit la o serie de interviuri cu artiști tineri sau mai puțin tineri, la început de drum. În munca mea de regizor și de facilitator artistic în diverse proiecte culturale am cunoscut o mulțime de tineri pe care vreau să-i aduc în atenția dumneavoastră, cu unii am lucrat, cu alții aș vrea să lucrez în viitor. Cu siguranță tuturor le voi urmări munca și vă încurajez și pe voi să o faceți.
Toate interviurile sunt structurate pe patru capitole în care urmăresc devenirea, universul tematic, misiunea artistului și critica socială.
Pe Ruxandra Simion am cunoscut-o în UNATC, pe vremea când eu eram anul II la licența de Regie de Teatru, iar ea studia același lucru o generație după mine. Studenții de la Regie, în general, alergau mult după un spațiu de repetiții așa că am descoperit-o cu adevărat pe Ruxandra mai târziu, pe social media prin prisma proiectelor în care era implicată. Ce-mi aduc aminte din facultate, era apariția Ruxandrei, ceva la granița dintre diafan și putere și privirea sceptic – inteligentă.
Ruxandra Simion, a studiat deci, regie, scriere dramatică, antropologie și sociologie și este în prezent așa cum îi place să spună dramaturgă și lucrătoare culturală.
Devenirea
Celina Nițu – Bună, Ruxandra! Mulțumesc că ai acceptat invitația! Începem cu portretul robot. Cine este Ruxandra Simion?
Ruxandra Simion – Sunt dramaturgă și manager cultural, absolventă a Universității din București cu o licență în antropologie și a Universității Naționale de Teatru și Film I.L. Caragiale București, cu un master în scriere dramatică. Am scris și regizat teatru, am scris librete de operă și texte performative, am creat jocuri dramaturgice și digitale și am facilitat numeroase ateliere folosind metodele Teatrului Oprimaților. Am experiență curatorială și, în calitate de co-fondatoare a Rhea, o platformă de explorări artistice interdisciplinare, lucrez în sectorul cultural independent ca manager și producător cultural din 2021.
C.N. – Spune-ne cum a început călătoria ta artistică. La ce vârstă ai știut că au început să germineze semințele din care avea să crească artistul și care a fost parcursul tău până în prezent (formal și/sau nonformal)?
R. S. – Cred că am fost mereu foarte deschisă față de orice activitate artistică sau culturală ce mi-a fost oferită. Am avut mare noroc cu părinții mei și poate și cu faptul că am copilărit în București, unde oferta culturală este mai bogată. Mergeam de copil cu ai mei la teatru, la film, la muzee. Nu ratam nicio ieșire. Și ei, chiar dacă nu lucrează în domeniul artistic, ieșeau mult. Aduceau mereu acasă un ghid cu programul teatrelor, cinemaurilor și muzeelor. Cred că se numea ”7 seri”. Îmi aduc aminte că tata avea acest obicei simpatic, citea cu atenție broșura aceea lunară și încercuia evenimentele la care am putea merge împreună. Apoi suna, de exemplu, la teatru și întreba dacă spectacolul este potrivit pentru un copil de x ani, vârsta pe care o aveam eu atunci. Și așa m-am bucurat de artă, mergând cu plăcere împreună cu ei la orice eveniment, chiar dacă era uneori peste nivelul meu de înțelegere.
C.N. – În viziunea ta, ce este mai exact un artist? Ce îl diferențiază de ceilalți oameni? Există niște calități sau niște defecte pe care le posedă cu precădere un artist?
R.S. – Cred că un artist este o persoană care are norocul, privilegiul și curajul să lucreze în domeniul artistic. Pentru mine, arta este o muncă, de aceea mă și prezint uneori ca lucrătoare culturală, în loc de artistă.
C.N. – Cât de importante sunt modelele și mentorii pentru un artist emergent și de ce? Cum ar trebui să fie un mentor ideal în viziunea ta?
R.S. – Poate că mentorul este un profesor cu adevărat bun, cineva care are generozitatea să îți ofere puțin din el/ea. Am avut norocul unor profesori cu adevărat buni: Mihaela Michailov, David Schwartz și Zoltán Gálovits. Profesori și mentori îi consider și pe colegix pe care i-am avut de-a lungul vieții mele profesionale, de la fiecare am învățat câte ceva, am co-creat și fără să vreau, doar avându-i alături.
Universul tematic
C.N. – Care sunt temele recurente în munca ta? Există unele? Ce te preocupă în prezent și ce ai vrea să abordezi pe viitor
R.S. – Am lucrat folosind satira, teatrul muzical, arta documentată și documentară și arta comunitară ca să explorez subiecte precum schimbările climatice, munca, migrația, problemele locative și intersecția dintre clasă și gen.
Proiectele din ultima perioadă au avut ca temă pe de-o parte sistemul penitenciar pentru tineri și minori și, pe de alta, migrația și munca femeilor din România în străinătate.
C.N. – Cum percepi relația dintre clasic și contemporan în munca ta? Există o influență notabilă din ambele direcții?
R.S. – Cu siguranță, practica mea se îndreaptă mai mult către teme, subiecte, personaje și anxietăți contemporane. Mă interesează mai puțin ”universalul”, așa cum suntem învățați în facultatea de teatru, și mai mult ”particularul”, cu predilecție temele de interes politic și social local sau foarte actual. Respect și mă bucur de arta clasică, am avut perioade în care alegeam un autor sau un regizor canonic și încercam să le parcurg opera. Mi-e dor de perioadele acelea, când aveam timp pentru asemenea călătorii intelectuale!
C.N. – Cât de importantă este în munca ta abordarea documentară a diverselor tematici de natură socială? Și de ce?
R.S.– Documentarea este instrumentul de bază în tot ceea ce fac. Fie că scriu un text, gândesc un script pentru un joc dramaturgic, concep un proiect cultural sau aplic la o rezidență. Mă ajută și faptul că am studiat antropologia, mă simt foarte confortabil să gândesc un ghid de interviu, să fac interviuri, să citesc despre tema respectivă și să adun laolaltă informații, să îmi pun întrebări și să caut răspunsuri. Desigur, în practica mea de documentare, prefer să fac asta împreună cu echipa artistică, să căutăm împreună, să ne întâlnim cu oamenii pe care îi intervievăm, să discutăm ce am citit, să punem piesele de puzzle în ordine și să încercăm să concepem noi narațiuni pe baza lor.
Vreau să le menționez pe colegele Anamaria Feraru și Larisa Popa, cu care am făcut documentarea pentru ”Acest loc blestemat” la Centrul de Detenție din Craiova și nu numai. A fost una dintre cele mai solide echipe cu care am lucrat și le mulțumesc!
De asemenea, menționez și mulțumesc și echipei cu care am lucrat pentru dezvoltarea Festivalului-cercetare QR Fest: Questioning Reality, de la Cluj-Napoca, din 2021: Alexandra Vieru, Csenge Schneider-Lonhart, Cătălin Mardale, Diana Moga și Zoltán Gálovits. Cu ei am documentat ce înseamnă viața într-un oraș smart și relația dintre locuire și tehnologie. Atunci am conceput și implementat ideea de Festival-cercetare: un festival prin care arta aduce împreună artiști și locuitori ai orașului pentru a documenta împreună un subiect.
C.N. – Ca artist interdisciplinar, cum îl influențează regizorul din tine pe dramaturgul din tine? Care sunt proiectele la care ai lucrat în ultimii doi ani?
R.S. – În ultimii doi ani, am lucrat foarte mult pentru Platforma de explorări artistice Rhea, alături de actrița și dramaturga Anca Munteanu și de regizoarea de film Cristina Iliescu. Rhea este o platformă interdisciplinară care aduce împreună artiste din diverse domenii și care explorează forme multiple de expresie și de organizare artistică. Am organizat o rezidență pentru șase artiste din Balcani ce au creat video-poeme despre căsătoria forțată, apoi o rezidență pentru comediante emergente, în prima rezidență de stand-up pentru femei din România, acum ne concentrăm atenția pe punțile dintre artiștii români și cei migranți sau refugiați.
Legat de experiența mea regizorală, căreia i-am pus punct în 2021, cred că îmi influențează modul în care gândesc un text, cum îl vizualizez. Încerc să ajut regizorul oferind situații clare, posibilități dinamice sau detalii care să inspire. Anul acesta, am avut plăcerea să mă simt în siguranță lângă doi regizori tineri, cu care mi-ar plăcea să continui să colaborez – Larisa Popa și Robert Kocsis.
Misiunea artistului și responsabilitatea
C.N. – Cu siguranța misiunea are legătură cu definiția pe care fiecare o dă artistului. Simți că ai o misiune și dacă da, cum o formulezi?
R.S. – Încerc să explorez, să ofer unelte, să facilitez, să amuz, să cresc împreună cu ceilalți. Cam atât.
C.N. – Ce înseamnă pentru tine etica muncii în domeniul artistic? Te ghidezi după anumite principii în colaborările tale?
R.S. – Cu siguranță! Încerc să respect munca artistică așa cum trebuie respectată orice muncă, să fiu profesionistă și să fiu o colegă bună și solidară. Mai ales atunci când lucrez ca manager de proiect sau producător, sunt atentă să nu profit de munca celorlalți și mă asigur că toată lumea este remunerată mulțumitor, că există predictibilitate și că se respectă limitele în relațiile de muncă.
C.N. – Simți o responsabilitate în a aborda teme sociale actuale sau vezi acest lucru ca pe o alegere artistică personală?
R.S. – Este o alegere personală, tot timpul urmăresc temele care mă preocupă, care mă interesează în primul rând ca teme sociale și mai apoi, ca posibilități artistice. Cea mai importantă pentru mine este întâlnirea dintre mine ca artist-facilitator și cei cu care lucrez. Mai ales cu cei care nu au avut parte de educație artistică, cei care sunt fără voce sau fără putere.
C.N. – În legătură cu proiectul “Acest loc blestemat” desfășurat împreună cu Anamaria Feraru și Larisa Popa în Centrul de Detenție pentru Minori de la Craiova și prezentat ulterior ca spectacol lectură la Centrul Educațional Replika, privind retrospectiv, te-a preocupat raportul dintre misiune și responsabilitate? Și dacă da, în fel?
R.S. – Când lucrezi cu grupuri vulnerabile sau în contexte sensibile, ai responsabilitatea să nu profiți de poziția ta privilegiată pentru a-ți extrage validare personală. Eu sunt mereu atentă la ce se întâmplă cu adevărat în grupul cu care lucrez, să înțeleg dinamicile și nevoile reale ale oamenilor din fața mea. Îmi doresc să nu proiectez narativele cu care am venit de acasă și nici să am senzația că rolul meu acolo este unul de ”salvatoare”.
C.N. – Care au fost provocările cele mai mari pe care le-ați întâlnit în procesul de creație? Cum le-ați depășit?
R.S. – Cea mai mare provocare pentru mine a fost să accept că procesul de lucru a presupus o parte extractivă. Adică, pe lângă metoda de teatru forum pe care am folosit-o în lucrul direct cu tinerii privați de libertate, am făcut interviuri cu aceștia și cu personalul, interviuri care au stat la baza textului dramatic. Dar implicarea lor directă s-a oprit aici, ei nu au mai avut niciun cuvânt de spus și au devenit doar personaje observate și ale căror povești au fost disecate și ficționalizate pentru un public care le va consuma. Am îndoieli legate de această metodă folosită în arta documentară sau documentată, de aceea prefer metodele care au mai degrabă o direcție comunitară, interactivă, lucrul cu non-actorii, cum spune Boal.
Critica socială
R.S. – După părerea ta, ce ar trebui schimbat la sistemul teatral românesc? Își găsesc tinerii creatori ușor locul în sistem?
R.S. -Eu lucrez cel mai mult în mediul independent, vă pot spune ce probleme sunt acolo. Modul de finanțare oferit de Ministerul Culturii este unul care încurajează competiția între grupuri mici de artiști, care depind aproape exclusiv de aceste fonduri pentru a supraviețui artistic și, uneori, propriu-zis. Logica proiectului de șase luni descurajează planificarea pe o perioadă medie sau lungă, continuitatea sau creșterea organică. Modul acesta de finanțare duce la dezvoltarea unor proiecte pe termen scurt, echipe care se formează doar în jurul unor livrabile și un mod de lucru haotic și epuizant. Mulți artiști suferă de burnout și de alte probleme de sănătate exclusiv din cauza unui mod de lucru nepotrivit și bazat pe produsul final, care trebuie creat repede și cu resurse minime.
C.N. – Crezi că teatrul sau artele performative trebuie să adreseze problemele sociale actuale? Și mai departe, crezi că pot produce o schimbare în ceea ce privește calitatea vieții oamenilor?
R.S. – Cred că arta în general este un drept. Cred că toată lumea, într-o lume ideală, ar avea timpul și oportunitatea de a se educa artistic, de a crea artă și de a se bucura de arta făcută de ceilalți. În sistemul în care trăim, alegerea unor artiștx de a folosi arta ca mijloc de critică socială sau ca instrument de coagulare politică este dictată de poziția pe care aceștx o au în lume, de interesele cărui grup sunt mai aproape. De aceea, din punctul meu de vedere, nu există ”teatrul trebuie…” sau ”arta trebuie…”. Depinde de înțelegerea politică a lumii pe care o are artistul sau artista respectivă. Pentru mine, arta trebuie sa respecte oamenii, să creeze posibilități noi, să dezvolte imaginația socială a oamenilor, să îi înfurie și să-i încurajeze să fie critici și alerți. Totuși, cred că schimbarea pe care arta o poate face este limitată. Poate influența imaginarul oamenilor, desigur, dar nu știu cât de puternică este de una singură.
C.N. – În lumina evenimentelor legate de abuzurile din universități și înțelegând că acesta este o problemă sistemică ce există și în diverse instituții teatrale de stat, care crezi că sunt pașii necesari pentru vindecare?
R.S. – Cred că primii pași, de a atrage atenția asupra problemei, s-au făcut. Pentru mine, a fost o temă de interes încă din 2018, când am lucrat la spectacolul Fuckultate, împreună cu Ioana Chițu, Raj, Natalia Graur și Del Soleială, la Macaz, un spațiu care a fost deschis doar doi ani în București, dar care a însemnat atât de mult pentru scena de artă politică. În 2018, hărțuirea din universități, abuzul sistemic, traumele cu care rămâne o studentă care a avut parte de un asemenea tratament, mai ales în cazuri de hărțuire sexuală, erau încă un subiect tabu. Lumea se temea de cuvinte mari, precum abuz sau hărțuire și de consecințele unor mărturisiri. Dar, în lumina multiplelor investigații jurnalistice ce s-au făcut în ultimii ani, a presiunii publice și a măsurilor instituționale și legale care s-au luat, cred că, în sfârșit, s-a trecut de la a discuta despre, la a lua măsuri sistemice, instituționale sau legislative. Și mai cred că este un moment important să continuăm să punem presiune ca aceste măsuri să fie implementate și duse mai departe.
C.N. – Ai simțit vreodată o presiune sau o limitare a libertății tale artistice din cauza unor dinamici de putere în mediu academic sau în cel profesional? Cum crezi că afectează abuzul de putere creativitatea și exprimarea autentică? Poate un mediu toxic influența negativ procesul artistic?
R.S. – O, da! Am simțit cum abuzul din unele medii artistice mi-a tăiat aripile, m-a transformat radical, mi-a afectat imaginația, voiciunea, dragostea pentru artă! Nu cred că cineva poate să fie fericit, liber, creativ într-un mediu abuziv. Oricât s-ar folosi mediul academic și profesional de scuza că ”trebuie să înveți să reziști”, ”așa e în industria asta” sau alte clișee pe care le-am auzit cu toții pentru a scuza abuzul de putere, adevărul e că în acele situații dinamica este clară: cineva care are mai multă putere se folosește de ea pentru a face rău celor din jur, pentru a-și proteja poziția privilegiată sau pentru a avea diverse avantaje. Exprimarea autentică, așa cum zici tu, va fi întotdeauna înăbușită într-un mediu violent, în care ești obligat doar să supraviețuiești sau să îi faci pe plac celui care are ultimul cuvânt de spus. Prefer să lucrez în grupuri în care se comunică cu empatie, în care se lucrează împreună cu generozitate, răbdare și respect și cred că așa ar trebui să fie atmosfera și în mediul academic și în cel artistic.