Motto: ”Quand il me prend dans mes bras, Il me parle tout bas, Je vois la vie en rose”.
Edith Piaf

Experiența ultimilor ani în România te face să te chestionezi, în cel mai dur interogatoriu posibil, tu în fața oglinzii, astfel: „Nu ești în stare de nimic, alții cum au reușit?! Ce este asta, cum se poate? Așa ceva!!!” Și abia apoi percepi nivelul de la care folosesc comparatorii tăi lumea înconjurătoare, les gens y compris (n.a. – cu tot cu oamenii din ea), și te destinzi: pentru unii, viața se vede de la tribuna oficială a stadionului Republicii Socialiste România, „23 August”, în zi de defilare, cu muncitori, pioneri, șoimi ai patriei, pancarte, caruri alegorice, steaguri, muzică patriotică. Iar tu? Ei bine, ești al treilea pion(ier), în mijlocul formației, cum privește mama ta dinspre tribună, salutând și privind dârz spectatorii. Acum, ești o umbră pixelată, pe hârtie îngălbenită și translucidă de ziar, gata să se fărâmițeze, dar păstrată cu sfințenie în albumul de fotografii al familiei.

Cum se face că nu s-au schimbat lucrurile? Simplu. Imaginea pe care ne-am creat-o după 1989 este construită cu un material perisabil, volatil, și, mai rău decât toate la un loc, toxic pentru ființa umană. Este o fotografie contorsionată de minciună, semi-clară, căci reziduurile unei gânduri în care banul este măsura tuturor lucrurilor au întunecat porțiuni serioase din aceasta. 

Și de curând s-a petrecut un nou scandal în industria care generează imagine. Da? Cum de nu, este cel mai recent, nicidecum ultimul, și pornește de la asocierea unui nimb de sfânt cu alura unui medic. Aș fi căzut în capcana unei comparații cu rumoarea prilejuită (dezbateri nu inițiem, nu ne fac bine la ten) de grafica stradală de la noi surprinzând un balaur simpatic  sau cu amenințările trimise de Primăria New York-ului către Muzeul Metropolitan, când acesta a expus o reprezentare a icoanei Madonei cu Pruncul, înconjurată de o movilă de bălegar, dar m-am oprit la timp. Câți ar fi detestat paralela? Și câți s-ar fi indignat amplu, clamând că se formulează o altă blasfemie.

Blestemăția acestor vremuri nu pornește din imaginația artiștilor. Ea se naște din goana furibundă după agonisirea de bănet, cu mult mai mult decît am avea nevoie, bănet obținut cu un preț pe care nu îl mai putem recupera. Cine ne rambursează anii petrecuți hăiduind capitalul în sezonul de vânătoare? Nicio problemă, ni-i restituie societatea românească sfâșiată de orgolii ale unor glorii naționale pe care lumea nu putea să le mai încapă, de ambițiile unor oameni care uită că au fost învățați cum să muncească de generațiile care nu mai sunt. Societatea? Ea ne dă un mare elan posterior, pentru a călca în picioare alți semeni, pentru a zbura mai ușor de pe corpurile zdrobite ale acestora peste balustrada unei existențe cvasinormale direct într-un  azil.  Dacă avem noroc: dacă am ocolit spitalele, malpraxisul și prostia ridicată la rang de artă. Și da, dacă am evitat aviditatea unora și altora: familie,  prieteni, necunoscuți, doritori să acapareze și să se folosească de tine, de „bunurile” de patrimoniu ce îți aparțin.

Dar să vedem cum este așezată aura peste personalul medical? Strâmb, șui, într-o parte. După ce zeci de mii de specialiști sunt lipsă la apel în România pandemiei, valul 1, 2020 iarnă (care iarnă?)-primăvară; niciun nimb, nicio pelerină aurită nu țin locul medicilor și asistentelor medicale aflați acum în Franța, Germania, Italia, Spania, Marea Britanie și aiurea.

Este ca și cum am spera că lipind un fluture în format 2-D pe ușa frigiderului, acesta se va umple cu fructele polenizate de înaripatul din plastic.

Cum să explici unei generații crescute cu Escrava Isaura în ianuarie 1990, serial care acapara familii întregi în fața televizoarelor, imaginea tinerei actrițe Maria Lucelia dos Santos: un simbol al discriminării, al reducerii la condiția de victimă, sclavă, persecutată, dar o femeie tânără, curajoasă, inteligentă. Cu alte cuvitne, eroina noastră (mai bine spus, braziliană) era întruchiparea românului prigonit ce se vedea însă în 1990 liber, în fine, dezrobit! Eliberat de spaimele comunismului.

Trecut-au anii, suntem în 2020, am mai traversat și episodul de imagine „Balaurul și Sfântul Gheorghe”, în care șarpele pictat pe un calcan nu este omorât cu sulița. Ce s-a ales oare de românul acela frumos, inteligent, curajos din ianuarie 1990? Cam același lucru cu ceea ce i s-a vopsit Balaurului pe chip: s-a aplicat asupra lui un strat gros, alb, care a acoperit astfel discuțiile și realitățile care deranjau (inteligența este periculoasă, ea naște creativitate, orice s-ar spune!). A rămas apoi  un fond neutru, pe care se pot creiona alte figuri, povești, mai puțin controversate.

Recent, s-au desenat corole de sfinți. Consider că mai bine ne ședea să înfățișăm oameni: cu riduri, cu cearcăne, cu mâinile înroșite de la atâta spălat, cu urmele învinețite lăsate de măști pe față, pe frunte, pe nas – dar stați! La noi nu sunt urme, lucrăm cu filtre de cernut făina, nu cu măști de oprit virușii.

Facem ce facem, de dragul arginților, fie ei 30 sau mai mulți, și uităm de Om. Uităm mai întâi de toate de omul din noi, apoi uităm de oamenii din jurul nostru. Și când te gândești că cel mai frumos lucru pe care cred că l-am auzit vreodată a fost replica Torei Vasilescu „-Tu ești cel mai iubit dintre pământeni!” din filmul omonim.

Noi suntem cei mai iubiți dintre pământeni, numai că atunci când înțelegem cu adevărat această frază ni se aplică aproape fără excepție o altă rostire a lui Marin Preda: „Timpul nu a mai avut răbdare.”

Până la următorul deficit de medici, curajul uneia dintre campaniile viitoare se va materializa în ridurile de expresie și ochii obosiți și înroșiți ai unui medic din linia 1, pe un panou mare, în centrul orașului.

Este destulă urâțenie în jur fără ca noi să mai contribuim  la ea cu poza maltratate și retușuri neizbutite. Cel mai dificil este să fii onest: în aceasta constă însă frumusețea. Și libertatea.