Există, după mine, două tipuri de posteritate: una imediată, emoționată, de multe ori exagerată, și una târzie, adevărată, detașată. Ovidiu Bose Paștină are parte de cel de-al doilea tip de posteritate. Pentru cine lucrează în televiziune, numele lui Bose înseamnă talent și respect. Când lucram la ProTV era obiceiul ca de 1 decembrie să se acorde premiile Fundației PRO. Bose a plecat dintre noi în primăvara anului 2006. În același an, de Ziua Națională, la Buftea, vedete, tehnicieni, jurnaliști, toți la un loc au devenit umili când s-a rostit numele lui Bose Ovidiu Paștină (cum a semnat de altfel multe dintre documentarele pe care le puteți urmări la Docuart). După 1990, a lucrat în publicitate, apoi ca director artistic la ProTV, PrimaTV și la Realitatea. A absolvit IATC-ul, la clasa Elisabetei Bostan, promoția 1980.

Să vedem ce a lăsat Bose: (păreri culese de pe pagina Cinemagia, topic deschis la 09 aprilie 2006)

Alex. Leo. Șerban:

(…) un tip frapant – un bărbat frumos, extrem de articulat și de inteligent. Încărunțise, și-mi amintea de wenders. Avea vorba casantă, dar totul – cînd nu erau lucruri serioase, cum ar fi cele legate de Film – era spus cu tone de ironie și umor sec (…). Cred că asta îl caracteriza, pîna la urmă: un om elegant. De la cum se-mbrăca și pînă la comportament. Apreciam mult asta.

(…) un tip atît de vital, de – cum să spun – necesar: un foarte bun regizor și un om special…

Un om atât de special care nu a apucat să facă Filmul. Într-un interviu pentru Observator Cultural, Bose mărturisea: “De ce Sahia după școala de film? Aș fi vrut Buftea, dar existau niște regulamente conform cărora puteai să faci lungmetraj numai după un minim de trei ani petrecuți ca asistent de regie. Mărturisesc că nu eram pregatit să accept tipul ăsta de situație.”

I s-a spus, pe bună dreptate, “copilul teribil de la Sahia”, o instituție care astăzi este văzută prin prisma documentarelor de preamărire a conducătorului unic și preaiubit. Și totuși, se putea face artă. Cum? Cu multă modestie. Pe aceeași pagină Cinemagia, un fost student remarca:

“Îmi amintesc bunul-simț cu care venise să discute cu noi, studenții din seria imediat următoare, când tocmai începuserăm facultatea și ni se proiectaseră filmele lui de institut. Nu avea nimic din aerele pe care le-ar fi putut avea alții în locul lui, după recentele succese cu filmul de diplomă”.

S-a angajat la Sahia, a început să facă filme documentare, iar în 1981 i s-a aprobat scenariul “Să mori rănit din dragoste de viață”, scris în colaborare cu Anghel Mora (Mihai Diaconescu). Bose urma să facă și regia filmului.

În aprilie, 1982, a izbucnit scandalul cu Meditația Transcendentală. Bose făcea parte din mișcare, așa că filmul i s-a luat și i-a fost dat lui Mircea Veroiu.

Astfel, din nefericire, s-a frânt încă înainte de a începe cariera unui regizor care dovedise că avea toate datele de a deveni unul dintre cei mai buni exponenți ai acelei generații.

Ca să rezumăm, “Mai mulți vinovați și o victimă”. Așa sună titlul documentarului din 1983 semnat de Bose. Departe de a fi o simplă dare de seamă despre victimă și vinovăție, producția cucerește prin curajul său. Maniera de filmare, muzica, montajul și felul în care personajele se dau de gol ne arată că afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’. Pe scurt, regimul absurd comunist își trăia ultimii ani în România. Documentarul, prin intermediul unei voci din off, simulează un adevărat proces…socialist, în care judecător este publicul muncitor. Un public deja obișnuit cu Vestul Sălbatic al capitalismului, ce avea ocazia să privească două ore la televizor o Sue Ellen bețivă și intrigantă. Decriptat corect, documentarul este un necrolog la adresa tov. și a găștii lui de winners care-și trăiau ultimii ani de glorie. Un necrolog care se va încheia odată cu documentarul despre Timișoara.

Filmele de protecție a muncii aveau mare trecere la Sahia, deci la autorități.  Bose a trecut de la portretul comunismului la portretul sportivului. În anul 1987 a lansat Iar ca sentiment, un cristal. A luat Marele Premiu la Festivalul de Film Documentar de la Tunis. Numele filmului este împrumutat de la scriitorul grec Elytis, câștigător al Premiului Nobel pentru literatură:

După amiaza
Și imperiala lui însingurare
Și tandrețea vânturilor sale
Și aura sa cutezătoare

Nimic să nu vină Nimic
Să nu plece
Toate frunțile libere

Iar ca sentiment un cristal.

Filmul este despre singurătatea unui pescar devenit sportiv olimpic. Fără comentariu din off, doar sunetul apei, al bărcii cu motor, probabil cel mai reușit portret al lui Ivan Patzaichin, care evită clișeele unui laudatio deșănțat.

Am lăsat pentru sfârșit un documentar din anul 1985, semnat Bose, Atelier cu călăuză. Am evitat să respect ordinea cronologică pentru că Atelierul vorbește, poate mai mult decât ca Iar ca sentiment, un cristal  despre timp. Suspendat. Permanet. Aflăm povestea unui orfan de tată care la 30 de ani era pe Frontul Independenței. Iar în 1907, anul morții, era considerat cel mai de seamă pictor al vremii sale. Filmul despre Nicolae Grigorescu este un documentar despre documentar, o povestire în ramă din care învățăm/aflăm că sentimentul colorează și că, uneori, e bine să ne căutăm cuvântul.  Duminică 2 octombrie, la Cinemateca Eforie, în cadrul Docuart, este Focus Ovidiu Bose Paștină.

Programul – Focus Bose Ovidiu Paștina la Bucuresti Docuart Fest 2016