Teatrul nu este o doar o clădire mai clasică sau mai modernă, finanțată de la bugetul de stat sau din surse private. Teatrul nu este doar textul dramatic scris în antichitate sau în post-modernism.

Teatrul nu este o vitrină culturală, nici un produs ambalat frumos gata de prins în statistici. Nu este doar o colecție de decoruri, de lumini, costume și efecte, mai scumpe sau mai ieftine. Nu este doar o formă de divertisment menit să adoarmă conștiința, nici un refugiu în fața realității absurde. Nu este o formă în perfecțiune, ci una într-un proces de căutare și descoperire. Nu este doar o repetiție mecanică, ci o încercare vie, mereu aceeași și mereu diferită. Nu este o minciună, ci un adevăr spus prin convenție. Teatrul nu este despre a juca, ci despre a fi.

Esența teatrului este însăși explorarea, experimentarea și expresia neîngrădită, atât pentru artiști, cât și pentru public. În acest sens, teatrul nu e doar o instituție sau o sală de spectacol, ci un cadru viu în care imaginația, gândirea critică și emoția umană pot exista fără constrângeri. Teatrul reprezintă o punte între generații, categorii sociale, o invitație la dialog.

Fără doar și poate libertatea artistică în teatru, ca și în celelalte arte, este un indicator al sănătății culturale și democratice.

În teorie, da, teatrul este un spațiu liber al cugetării, al poveștii purtătoare de sens și semnificații multiple, oglindă a vremurilor, dar el nu există suspendat în afara societății. Deși accentul trebuie pus pe independența sa și pe libertatea de creație, realitatea socială în care există teatrul îl face tributar mecanismelor politico-sociale. Reglementarea teatrului există, deși ea nu se petrece la momentul acesta violent, așa cum se întâmpla înainte de revoluție când cenzura sau fațetarea ideologică erau prezente. Însă în contextul politic românesc în care după 35 de ani de la Revoluție încă nu există o delimitare clară, neechivocă față de actele de corupție, trafic de influență, mită și alte rele de care nu reușim să se scuturăm, teatrul devine un instrument de negociere politică, sau mai bine spus șantaj. Instituțiile teatrale publice, dependente sută la sută de finanțarea de la bugetul de stat sunt adesea transformate în piese ale unui joc politic mai amplu, în care criteriile artistice sunt înlocuite de interesele diverselor partide. În locul unei viziuni coerente asupra culturii și a rolului pe care teatrul ar trebui să-l joace în societate, asistăm la o politizare sistematică a conducerilor teatrelor, prin numirea unor directori interimari „călduți”, loiali diverselor formațiuni politice locale sau centrale. Astfel, teatrul public, în loc să fie un spațiu al libertății și al reflecției critice, se transformă treptat într-o instituție docilă, care produce adesea spectacole inofensive, menite să nu deranjeze pe nimeni, dar nici să spună ceva esențial despre lumea în care trăim.

De cealaltă parte este teatrul independent, care, din lipsa finanțărilor suficiente și a unor linii bugetare care să-i includă și pe ei în mod real, este condamnat să existe în precaritate. Lipsa constantă de sprijin din partea statului transformă artiștii independenți în supraviețuitori, nu în creatori liberi. În absența unui cadru predictibil și a unei infrastructuri minime, aceștia sunt adesea forțați să caute compromisuri, fie să adopte teme considerate „mainstream”, care pot atrage un public mai larg sau sponsori privați, fie să rămână marginalizați, într-un circuit restrâns, aproape invizibil. În loc să reprezinte un laborator al inovației și al experimentului artistic, teatrul independent riscă să devină un spațiu de rezistență obosită, în care energia creativă se irosește în lupta pentru supraviețuire. Această precaritate nu e doar financiară, ci și simbolică și reflectă direct modul în care statul tratează cultura ca pe un lux, nu ca pe o nevoie vitală, ca pe un pilon imperios necesar în consolidarea unei vieți sociale democratice sănătoase.

În „The Fragile Triangle of Artistic Freedom”, Sara Whyatt și Ole Reitov analizează relația dintre artiști, instituții și stat și cum libertatea artistică poate fi afectată de presiuni instituționale. Ei propun ideea acestui triunghi ca un echilibru precar determinat de trei forțe: statul, care reglementează și finanțează cultura, societatea civilă, care documentează și apără libertatea de expresie și creatorul, care produce și distribuie opera artistică. Atunci când unul dintre aceste vârfuri iese din echilibru și devine dominant, societatea are de suferit.

Când statul impune restricții, când finanțatorii condiționează temele sau când artiștii se autocenzurează, libertatea artistică devine nu un dat, ci o tensiune permanentă între presiune și rezistență.

Relația triadică expusă de Whyatt și Reitov, m-a împins către o reflecție personală în ceea ce privește interdependența și afectarea echilibrului social.

Mă gândeam la situația în care oricare doi din trei actanți ai acestui ecosistem social devin dominanți, iar consecințele directe asupra societății nu pot fi decât nefaste. Atunci când statul folosește artiștii drept instrumente de propagandă, așa cum s-a întâmplat adesea în istoria recentă, libertățile societății civile sunt amputate, iar arta devine o formă de obediență recompensată cu statut special și titluri gonflate precum „artist al poporului” sau „artist emerit”. Când statul și societatea civilă, deopotrivă, decid că arta nu reprezintă o prioritate și o condamnă la subfinanțare, apar generații dezrădăcinate, needucate, prinse în crize identitare profunde. Iar atunci când artiștii și societatea civilă ajung să domine, în timp ce statul își pierde capacitatea de a-și proteja cetățenii, rezultatul este o societate hedonistă, fragmentată, vulnerabilă în fața propriilor excese.

Teatrul este mai mult decât entertainment, artiștii lui au datoria de a sublinia bârna din ochiul societății, nu de a servi ca un ecou preferințele și gusturile publicului sau ale politicului. Tocmai de aceea condiția sa este specială, iar creația trebuie să se întâmple într-un spațiu în afara reglementărilor finanțatorului, pentru a rămâne un act autentic, conștient și nu doar un alt produs de consum. Teatrul trebuie eliberat de imperativele conformismului, pentru că scopul lui nu e să se facă plăcut, ci să trezească.

Iar în ceea ce-l privește pe artist, el trebuie să fie într-o permanentă stare de cercetare pentru a găsi moduri de a produce artă autentică fără a deveni un instrument al ideologiilor.