Șerban Georgescu: A fost o surpriză premiul, chiar nu m-am așteptat. Nu stau să aștept lucrurile astea, important e ca lumea să vadă filmul, nu ca eu să vânez premiile. Filmul a fost prezentat prima oară anul trecut, la Leipzig. Filmul a circulat foarte mult, pentru mine fiind o surpriză dat fiind că documentarul este Cenușăreasa cinema-ului. Toamna aceasta vom merge în mai multe locații, la cererea unor asociații de agronomi și pentru că ne-au chemat în foarte multe locuri, eu chiar sper să ajungem în toate.  Ne-au chemat producători din industria lactatelor, a cărnii, a legumelor, pentru că este o poveste care se regăsește și nu este un caz strict cel al cazului Lungulețu. Filmul nu spune ceea ce noi nu știm, dar după cum am mai spus, e ca atunci când mergi la psiholog – știi că ai o problemă, dar uneori, când o vezi acolo, pusă în fața ta, poate și ajutat de puțin umor, îți este și ușor s-o recunoști și să o accepți mai ușor. Cred că acesta este și motivul pentru care filmul a prins și a tot fost cerut.

– Știu că anul acesta, în București, ați făcut o proiecție, unde ați și invitat o parte din agricultorii de acolo.
– Da, au venit familiile personajelor și recunosc faptul că eu am stat mai tot timpul, uitându-mă la ei pentru a le vedea reacțiile, ulterior vorbind cu ei pentru că evident, era important să aflu dacă ceea ce a povestit e simțit, de fapt, ca fiind corect și adevărat. În toamna aceasta vom face o proiecție și la Lungulețu. Am amânat momentul, pentru că am vrut în vară, însă în perioada aceea oamenii erau chiar triști în legătură cu povestea cu cartofii și am presupus că nu este momentul să le reamintesc, așadar o să mergem în toamna aceasta.

– Chiar voiam să vă întreb dacă acest exercițiu chiar a funcționat? Faptul că ei au văzut problema cu care se confruntă expusă pe ecran, pusă poate, într-un context diferit față de cel în care ei locuiesc, s-a trezit ceva în ei? S-au mai gândit, au mai meditat?
– Având în vedere că făceam comparația cu psihologul, asta nu se rezolvă într-o singură ședință. Asta a fost, într-adevăr, doar o primă ședință, în care au luat la cunoștință, dar după această etapă, e simplu. Dacă ei nu vor face ceva, dacă nu își vor da seama că au ceva de spus, că e nevoie să schimbe ceva, se va întâmpla ceea ce se întâmplă deja de ani de zile. Aici chiar vreau să citez o persoană din Lungulețu, pe Vrabie: “Doamne, noi ne bucurăm de necazul altora”. Pentru că atunci când în Bulgaria, Germania sau Polonia au fost inundații sau alte probleme meteo care au afectat producția de acolo, atunci au putut vinde și ei, fiindcă au venit cumpărători, care au avut nevoie de cantități mari. Acest lucru se întâmplă, însă, o dată la câțiva ani de zile.

– Deci să înțeleg că printre ei, în continuare, nu se găsește cineva cu un spirit antreprenorial, care să facă o distribuție?
– Nu cred că lucrurile se vor rezolva cu cineva dintre ei, asta e clar. Trebuie să vină cineva din afară, cineva în care ei să aibă încredere. Lucrul ăsta, de altfel, se întâmplă, dar nu la ei, ci undeva în sudul Bucureștiului, la Vărăști, unde un mare retailer din România a făcut o asociație și începând doar cu câteva familii, din câte am înțeles, la momentul actual e vorba de aproximativ 100 de familii. Am fost acolo, am vorbit cu oamenii și în momentul ăsta, funcționează, fiindcă venind cineva din afară, care nu poate fi suspectat sau bârfit, lucrurile chiar merg. Așadar, eu chiar cred că se va rezolva nu cu cineva din interior, ci cu o entitate, care să aibă o anumită credibilitate și o anumită putere financiară.

– Când ați făcut filmul și v-ați dus efectiv acolo, implicându-vă cât se poate de mult în povestea lor, v-ați gândit să prelungiți și ulterior acest gen de implicare? Poate să găsiți un retailer sau pe oricine altcineva din afară, care să-i ajute?
– Eu le-am povestit despre ce se întâmplă la Vărăști, adică mai mult decât a informa că lucrurile se întâmplă și că evident, singura modalitate legală e să faci o asociație, în care, atunci când semnezi un contract, devii reprezentantul asociației. Eventual, un cumpărător nu vorbește cu 100 de oameni, ci cu o asociație, ceea ce e important. Evident că următorul pas ține nu numai de informație, ci și de cum ei aleg să se organizeze. Nu am încercat să fiu salvatorul lor, deși au fost momente în care am fost întrebat ce e de făcut, însă am aleg să nu răspund. Evident că din afară ți s-ar putea părea că vezi mult mai bine lucrurile, ceea ce nu e total adevărat, dar nu e vreo inginerie cuantică, ci e o chestiune simplă, ce ține de organizare și de puțin curaj pentru a te rupe de obiceiul conform căruia așa au făcut și tata, și bunicul.

– Veți mai continuă să spuneți povești de genul acesta sau reveniți la vechiul stil?
– Dacă te referi la expedițiile acelea și la zonele extreme ale lumii…da, am făcut, dar am început să fiu plictisit de genul acela de povești, care deveniseră deja niște povești repetitive, în care diverși oameni urcă pe munte. Am mai zis, mi s-a părut mult mai greu și în același timp, am descoperit exoticul, ceea ce cred că am reușit să scoatem și pe imagine acest exotic al câmpului, de undeva dintr-un sat de pe malul râului Dâmbovița. Adică nu-i nici Amazonul, nici Alaska sau Everest. N-o să mă întorc la acele documentare, cred că voi rămâne oarecum în zona aceasta, iar acum prospectez următorul subiect, care se învârte tot pe aici, fiind un subiect care ne afectează în mod indirect pe noi toți.

– Prespun că urmăriți într-o oarecare măsură documentarul românesc și ce filme mai apar. Cum vi se pare lumea aceasta a documentarului românesc, vi se pare că în ultimii ani s-a mai dezvoltat?
– E întrebare grea, pentru că atâta timp cât nu există o industrie a filmului… e greu (și când vorbesc despre film, le iau în considerare pe toate). Noi stăm la mila unui concurs care se întâmplă sau nu se întâmplă. Cum e în cazul documentarului, care e o producție și o achiziție mai ieftină, televiziunile ar trebui să fie primele care să încurajeze puțin piața. Acum chiar mă voi lăuda puțin, fiindcă filmul a fost difuzat la Viața Satului și a fost pus pe site-ul TVR-ului, având 125000 de vizualizări într-o săptămână, ceea ce este, totuși, un eveniment, pentru că lumea chiar s-a uitat și așa au aflat și asociațiile din țară care ne-au chemat. Nefiind o industrie corectă, în care, ca și la Lungulețu, să existe o cerere și o ofertă foarte clare, ești finanțat din când în când cu câte puțin,iar noi suntem cam ca ei, la limita aceasta a subzistenței.

– Și ieșirea, în cazul filmului, care ar fi?
– Este bine că vin niște bani de la stat, evident, că altfel nu s-ar întâmpla nimic, dar în același timp, cred că e și rău, fiindcă la un moment dat banii sunt, deși nu sunt prea mulți și cumva, pot produce o dependentă. Atâta timp cât, repet, nu se vor cristaliza o cerere și o industrie clară, toate acestea vor merge așa, din inerție. Eu nu sunt adeptul filmului de festival, deși e important să existe festivaluri, fiindcă iau filmele și le fac cunoscute, dar e important să ajungă la cât mai mulți oameni. Și aici este marea problemă a filmului românesc, că în general, acest lucru nu se prea întâmplă. Sunt doar fanii genului care vin la festival, dar cam atât. Aici e o problemă, care cred că dezvoltată cu o strategie și o organizare ar putea rezolva problema, la fel ca în Lungulețu. Altfel, cred că vom tot șchiopăta, ne vom pune în piept insignele de la festivaluri, dar noi vom fi strâmtorați, cu mațele chiorăind, dar cu pieptul umflat.

– Pe nota aceasta, noi vă dorim mult succes cu următoarele proiecte și vă așteptăm în continuare la Docuart!
– Vă mulțumesc mult și o să vin!