Titlul nu îmi aparţine. O participantă la un eveniment dinamic şi la un panel dedicat politicilor publice a folosit jocul de cuvinte pentru a semnala derapajul acestor momente euforice ce par a nu se mai opri, momente ce se succed unui 26 mai 2019 de poveste.

Într-un context al unor derapaje anti-ONG, în particular, şi antisocietate civilă, în general, ce curg paralel cu entuziasmul ce aminteşte de CDR-ul lui 1996, desigur, un Făt-Frumos hipster, călare pe un cal alb, şi acela mâncător de jăratec, este clamat pe post de salvator naţional şi părinte al neamului. Din nou.

Există un pasaj foarte puţin citat şi greu de observat în Jesus Christ Superstar, când îndemnul către cei care cer salvare este Heal yourself ! Adică, unele lucruri le putem face fără a veni vreun guru care să ne arate calea politicilor publice. Prima soluţie ar fi să aplicăm ceea ce se publică sub diverse titulaturi: strategii, plan de acţiune, politică publică. Dacă la rescrierea unor documente strategice suntem campioni şi suntem pe primul loc la plata unor onorarii consistente pentru consultanţi români şi străini care ne arată lumina, la implementare lucrurile scârţâie, atunci când nu ruginesc şi se împotmolesc de-a dreptul.

Locurile comune sunt inevitabile: în 30 de ani de libertate şi democraţie generaţiile s-au succedat şi au preluat ştafeta unor curse perdante. Faptele bune nu au rămas nepedepsite de măsuri de politizare conduse până la absurd, până la nivel de şofer sau femeie de serviciu.

În fapt, de ce ne mirăm că mitul Tătucului salvator al poporului bântuie România anului 2019? Avem toate datele, statistice şi emoţionale, pentru a reacţiona temperamental iar nu raţional. Raţiunea nu prea ne este de folos într-o societate împărţită, suspicioasă, care se concentrează pe interese  de mini-grupuri şi sub-grupuri. „Bisericuţele” de la întorsul fânului, când te pomeneai, pui crescut la ţară, dar nedeprins cu muncile câmpului, captiv într-o porţiune de otavă neîntoarsă cu grebla,  erau prilej de glume şi amuzament, de coeziune a grupului de muncitori cu ziua, un alt fel de voluntari, ai veseliei de a-ţi ajuta vecinul şi aproapele.

Bisericuţele lui 2019 nu păstrează deloc amuzamentul senin al unei zile de vară de acum 32 de ani, pe deluşoarele de lângă Reghin. Coteriile urbane şi rurale fac parte dintr-o altă Ligă, una axată pe mize financiare considerabile. Aşa cum Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză a devenit finanţator printr-o schemă de ajutor de stat în domeniul cinematografic, intrând în competiţie cu instituţii publice, deci tot ale statului, precum Centrul Naţional al Cinemtografiei, într-o mişcare decizională ce – din punct de vedere al eficienţei utilizării resurselor existente – aruncă în derizoriu cursurile fundamentale de Economie generală şi Administraţie publică ce se predau în România – tot astfel îmi pun tot mai des întrebarea: ce este mai greu de acceptat? Cunoaşterea şi contorsionarea – efectiv „fracturarea” – normelor şi sistemului public existent de către cadre neocomuniste ce cunosc mecanismele şi le folosesc în scopuri pur personale şi de partid sau alternanţa viitoare a acestor politruci cu habarnişti – pafarişti sau – şi mai rău – cu specialişti ce îşi propun prin mandatele lor, voit sau fără să perceapă manipularea şi crezând naiv în idealuri închipuite, să promoveze şi să implementeze proiecte ce vor demola, în scopuri individuale şi de grup, diverse redute sau ultime frontiere ale entităţilor publice din România?

Una dintre ultimele frontiere rămase necucerite în România este învăţământul public aşa-zis gratuit. Şi desigur, sistemul public de sănătate, încă „neprivatizat”. Celor două li se cântă prohodul. Ultimele mari lovituri pe piaţa „liberă” o vor reprezenta liberalizările / privatizările fondurilor publice ce sunt alocate anual în învăţământ şi sănătate. Mizele sunt enorme şi merită atenţia altor analişti, mai apropiaţi de cele douăp mecanisme publice.

Dar pe acelaşi calapod ni se pregătesc soluţii salvatoare în cultură, în momentul prezent, şi starturi furate, anunţate prin cronici elogioase, contemporane nouă, ale unor viitoare mandate – încă neatribuite, dar deja autoasumate – ale guvernanţilor ce vor înlocui, nu-i aşa, tagma de acum a „vampirilor ce sug sângele poporului”.

Caragiale ar râde printre lacrimi ascultând discursul public lacrimogen al  unor Farfuridi de conjunctură ce deplâng starea de fapt a administraţiei publice, ce generalizează păgubos situaţia angajaţilor din sistemul public, punînd semnul egalităţii şi al incompetenţei în dreptul tuturor celor care nu sunt numiţi / agreaţi / validaţi de ei, celor care nu frecventează cercurile „cool” şi de „avangardă” ale gândirii trendy, post-postmoderniste şi post-postliberale. Nu sunteţi cu noi? Atunci sigur sunteţi împotriva noastră. Este uluitor cum o parte a societăţii româneşti (re)învaţă ciclic – cheltuind periodic fonduri semnificativ piperate şi în procese de reinventare a roţii care  ne trag sistematic înapoi – noţiuni deja parcurse, exclamând „Aha!”, de parcă ar fi escaladat Everestul, la fiecare bornă de parcurs pe lângă care a (mai) trecut şi acum un an, şi acum patru ani, şi acum 10 ani. De ce, oameni tineri şi frumoşi, nivelul dezbaterii publice nu depăşeşte de ani buni genunchiul broaştei? Întrebarea este pur retorică. Dar nu pot trece de ea. Atâta vreme cât vom autoforma bisericuţe în jurul fiecărei brazde de otavă întoarse de o greblă ce nu se regăseşte în inventarul tribului nostru de convingeri şi credinţe şi vom izola brazda, care va putrezi în indiferenţa unui sector de activitate, fie el cultural sau nu, să nu ne (mai) mirăm retoric că bad boys câştigă pe termen mediu şi lung.

România oamenilor frumoşi este ţara încrederii şi pariului pe dialog şi pe opinii divergente, dar constructive. Altfel, ne vom întâlni şi peste 4, 8 sau 12 ani să deplângem tarele sistemului. Minunat ar fi să lăudăm profesionişti care lucrează pentru binele comun, în pofida apartenenţei la un grup sau altul de prieteni, fie ei cool sau clasici, retrograzi sau progresişti de conjuctură. Sunt mândră că astăzi o altă persoană a vorbit despre fluieratul în biserică sau despre critica onestă a unei euforii ce nu îşi are încă rostul. Astfel, am semnalul că nu sunt singura realistă, care vede paharul cu apă, dar nu îl bea, anticipând un buletin de analiză care arată că lichidul nu este tocmai potabil.

Să ne extaziem mai târziu, ce credeţi? Mi se pare că viitorul este încă un work în progres, este o construcţie „la roşu”, zarurile se tot rotesc şi nu s-au oprit din cursă. Iar cadrul pentru uşi şi ferestre va fi zidit de meşteri nepricepuţi, dacă nu veghem, cu fluierul în gură, şi nu suflăm în el ori de câte ori derapăm în şanţ. Am văzut timp de 21 de ani cum ajungem să ne împotmolim. Mi-ar face mult mai multă plăcere să fiu martora unor progrese în următorii 21 de ani ce vin şi de la oameni frumoşi, şi de la oameni ce ne par inestetici şi nefrecventabili, dar, ce să vezi, care îşi fac în mod onest datoria. Cum ar fi oare? În tot cazul, ar fi o premieră absolută. Să ne rugăm pentru ea.