Născut în 1945 în București, Ion Grigorescu și-a început activitatea artistică în perioada “dezghețului” de la sfârșitului anilor ’60 și începutul anilor ’70 – moment de temporară deschidere politică și socială și de relativă conectare la curentele artei occidentale. A continuat în atmosfera sumbră, polițieneasca a anilor ’80, anii alunecării României pe panta declinului economic, social și cultural. După ’90, crează noi lucrări, dar este și perioada în care opera lui e reconsiderată, inclusă în expoziții internaționale de anvergură, artistul fiind pus în situația de a-și revizita și recontextualiza lucrările din trecut.

Cu un corpus amplu de lucrări: pictură, fotografie, body-art, video performance, pictura de biserici, jurnal, Grigorescu este un artist greu de clasificat, cu o identitate complexă, aparent contradictorie. Este caracterizat deopotrivă de exhibiționism și introversie, experiment avangardist și spirit religios, natură ascetică și implicare socială.

Trece prin perioade de izolare extremă, dar are capacitatea de a se racorda la experiențele estetice ale vremii. Considerat de curatori de prestigiu precum Nuno Faria, Anders Kreuger sau Kristine Styles ca parte viabilă a avangardei de dupa război, Grigorescu activează în sfera conceptualismului este european și a artei corporale (Body Art), cu o contribuție importantă în câmpul artei alternative, în domeniul performance-ului și filmului experimental. Trece prin mai multe etape artistice, de la performance-uri șocante, intime ce amintesc de acționismul vienez la refugiul în spiritualitatea ortodoxă, pictura de biserici, restaurare de picturi murale și participarea în acțiunile grupului Prolog.

În România poate fi încadrat alături de Ștefan Bertalan, Geta Brătescu, Paul Neagu, Ana Lupaș, artiștii din Grupul Sigma (Timișoara), Grupul de la Oradea- atelier 35, Alexandru Antik, Lia Perjovski, artiști cu un interes programatic pentru reprezentări ale corpului într-o dinamică de chestionare, de multe ori radicală, cu realitățile cu care se confruntă.

Artiștii mizează pe o abordare polemic politică a corpului în raport cu determinări sociopolitice, pe o stilistică a metamorfozelor care fac din corp un teren de cercetare complex, pe o raportare a fizicalității la natură, pe o deconstrucție a unor tipare corporale. Imaginează strategii de subiectivare care chestionează permanent tensiunile din corp, realități sociopolitice și contexte de reprezentare.

După cum afirmă Alexandra Titu în Experimentul în arta românească după 1960, “arta corporală (…) a devenit în anii ’70, apoi în anii ’80, cu toată marginalitatea formelor alternative, un comportament predilect al artiștilor inovatori. În anii ’90 o recenzie recuperatoare a transformat gesturile legate de poetica corporalității, de instalaționism și formele lor combinate într-un fel de etalon al noului.”

Body Art (arta corporală) este o mișcare care cuprinde grupuri, experiențe și explorări care pot diferi mult în termenii operativi și conceptuali, dar împărtășesc caracteristica comună de a folosi corpul – în general corpul propriu al artistului- ca unealtă lingvistică și material expresiv.

Arta corporală poate fi văzută prin componenta sa performativă ca moștenitoare a seratelor futuriste și dadaiste, a coregrafiilor lui Oskar Schlemmer, creării de către Georges Mathieu a unor pânze de mari dimensiuni în public, anumitor acțiuni ale membrilor grupului Gutai și lucrării Anthropometries de Yves Klein. Prin urmele violente asupra corpului și prin distorsiunea sau negarea identității prin deghizare, manipulare sau adoptarea anumitor posturi, arta corporală își găsește precendent în Tonsure de Marcel Duchamp și în portretele ca Rrose Selavy, măștile purtate de George Grosz, rochia electrică a lui Atsuko Tanaka și modelelor semnate de Pietro Manzoni.

Arta corporală își găsește puncte comune și cu alte mișcări artistice din aceeași perioadă: happeningurile lui Allan Kaprow și ale artiștilor din grupul Fluxus, performance-urile rituale ale lui Joseph Beuys și în investigațiile artei conceptuale asupra corupului, un exemplu fiind fotografiile și videourile în care Bruce Nauman apare transfigurat de machiaj și grimase (Self-Portrait as a Fountain, 1966-’67).

Cea mai timpurie manifestarea a body-art-ului este acționismul vienez, care s-a dezvoltat la începutul anilor ’60 ca element subversiv și revoluționar. Prima manifestarea a acționismului vienez este considerata Die Blutorgel, de Herman Nitsch, Adolf Frohner și Otto Muhl. Grigorescu se intersectează cu acest curent prin lucrările lui cu punct de plecare în realitatea opresivă din jur, instrument de analiză și de exorcizare a acesteia. Arta lui are rol de catharsis personal, dar este acut politică și are valențe estetice și sociale prin forța lucrurilor, resimțindu-se de presiuniea ideologică ce îi invadează intimitatea.

Acționismul proclamă identitatea vieții cu arta și dă noi înțelesuri mitulului artei totale (Gesamtkunstwerk). Grigorescu aderă la această concepție prin autoperformativitatea sa, prin felul în care își documentează acțiunile domestice și felul în care alege să-și expună prezența, alegerea cadrelor obișnuite, a gesturilor obișnuite ce duc la un tip de ritualizare a cotidianului. “Pentru mine, toate activitățile zilnice, spălatul hainelor, pregătirea unei mese, cumpărăturile sau munca în construcții sunt performance, artă, acțiuni ale supraviețuirii”. Corpul e privit în relație cu diferite medii și texturi care îi preiau materialitatea, i-o reflectă și uneori i-o diluează.

La artiști precum Herman Nitch, arta totală nu e privită numai ca sinteză a tuturor artelor, ci și ca o imersiune multisenzorială în cele mai ascunse zone ale existenței (Orgien Mysterien Theater). Mai târziu, Gilbert & George au avut, prin expunerea lor ca opere de artă, contribuție ironică la identificarea vieții cu arta (Underneath the Arches). În anii ’70 duetul a început să lucreze în principal cu aparatul de filmat și de fotografiat pe care le descriu ca fiind cea mai bună pensulă a timpurilor moderne. Fotografia a devenit unealta care le permite să transpună toate aspectele vieții într-o dimensiune estetică și deci mediul cel mai potrivit pentru ideea lor de suprapunere a vieții cu arta. Interveneau apoi asupra fotografiilor prin editare, desen și pictură și le asamblau în imagini monumetale ce amintesc de vitralii sau fresce.

Începând cu anii ’70, Ion Grigorescu ceează o serie de acțiuni performative intimiste, fără public – Bucătăria sau Artă într-o singură cameră (1972), suprapuneri pe negru (1977) La închisoare (1978) – centrate pe relația artistului cu obiectele din jurul lui. O antropologie performativă a microcotidianului, explorare a intimității de zi cu zi. Corpul este surprins într-o dinamică gestuală ritualizată a cotidianului, devenind parte din repertoriul de obiecte. Transpare o claustrare corporală, tensiune cu mediul în care trăiește, pe care îl percepe ca pe un cadru constrângător în care se simte supravegheat.

Alături de expresionismul german, o moștenire importantă este cea a artei gestuale informale și a Action Paintingului american. Gunter Brus a început cu acțiuni picturale în spațiu, concentrându-se asupra propriului corp ca sursă a evenimentului și mai apoi ca loc al acțiunii. Trece la acoperirea corpului în întregime cu vopsea și fotografierea lui. Grigorescu creează și el în 1979 Baia ritualică, o serie de instantanee performative ce surprind cu migală acoperirea corpului cu vopsea albastră până devine o suprafață indisociabilă de materialul care îi servește drept înveliș. Bruce a lucrat și el mai mulți ani singur, fără un public, având fotografia ca mediu și martor. În 1965 a realizat Wiener Spaziergang, o plimbare prin Viena acoperit integral cu vopsea albă cu o dungă albă pe față și corp. Au urmat și alte acțiuni pentru care Brus a ajuns în repetate rânduri la închisoare.

“Body-arta ca mediu primar de expresie ce implică în mod normal relația directă cu publicul este una din cele mai problematice forme de exprimare artistică, punând cele mai acute probleme politice. Permisivitatea practicării ei este un indice al (in)toleranței sitemului.” Dacă la artiștii vestici izolarea era în primul rând o opțiune personală (Schwarzkogler s-a izolat voluntar într-un “mediu necontaminat” pentru a ajunge la o autocunoaștere autentică și la înțelegerea gradului în care suntem cu toții victime sau complici ai patologiei de care e cuprinsă societatea) și arestările se produceau în cazuri de automutilare sau încălcare în public a tabuurilor sexuale, pentru artiștii din Europa de Est confruntarea cu un public real era înafara oricărei discuții. Casa devine unicul spațiu posibil pentru performance, locul unde intimitatea perturbată face locul unui voyeurism individual având ca unic martor și interlocutor camera de fotografiat sau filmat.

O figură marcantă a artei vieneze neimplicat în acționism dar având conexiuni cu arta corporală și ale cărui explorări ale feței și corpului se aseamănă cu unele din investigațiile lui Grigorescu este Arnulf Rainer. Acesta a început cu picturi informale și apoi a investigat fizionomia, fotografiindu-și grimase ale feței peste care a intervenit apoi cu desen și vopsea pentru a restaura dinamismul și tensiunea emoțională a acțiunii. Face Farces erau realizate în cabine fotografice publice. A continuat apoi cu lucrul cu fotografi sau cameramani, rezultând seria Body Poses ce surprind un corp contorsionat în stări de extaz, psihoze, spasme, epuizare.

Aproape toate performance-urile artistului Vito Acconci implică un dialog cu publicul dar mai ales cu camera de fotografiat sau filmat. Conversions (1970-71) este o trilogie de filme pe peliculă Super8 în care își manipulează corpul pentru a-și altera identitatea sexuală. Grigorescu era printre puținii din România, alături de Constantin Flondor și Doru Tulcan din grupul Sigma, care deținea un echipament de filmat pe pelicula Super8. Unul din primii artiști din România angajați în explorarea noilor medii, Grigorescu a realizat și el filme centrate pe deconstruire a identității sexuale (Masculin-Feminin, 1976), ce capătă noi valențe în Europa de Est. Aici, chestionarea caracterului acceptat al rolurilor masculin și feminin implică chestionarea statutului autorității. Destabilizarea diferențelor sexuale devine subversivă politic și simpla expunere a corpului gol contestă autoritatea politică. Asumarea ambelor sexe are și dimensiunea psihologică a întregirii eului scindat, unificare a sinelui, întărire compensatoare față de influențe externe dizolvate. Identitatea sexuală este una din cele mai importante teme din body art, ce apare in lucrările lui Carolee Schneeman, Judy Chicago, Adrian Piper și Ana Mendieta. Expunerea corpului cu accent pe părțile intime este de asemenea frecventă în lucrările lui Valie Export (Body Sign Action, Genital Panic), iar Katharina Sieverding subliniază prezența unei identități feminine și masculine în fiecare individ prin seria Transformer (1973).Nu se rezumă nici la aceste artiste doar la sfera sexuală, ci are legătură cu dinamicile sociale și relaționale în care este implicat individul. Diferențele de context și abordare sunt însă notabile.

Dedublarea sau multiplicarea imaginii artistului apare în fotografii ca Bine rău sau Eu în atelier și în filmele de dinainte de ’89 (Box) apare ca o consecință a unei stări de fapt (sociale și politice) paradoxale, ca simptom al interiorizării conflictului într-un stat dictatorial și amintește de dublarea culturii oficiale de una alternativă. Prin acțiunile, seriile de fotografii și filmele din ’70-’80 radicale și subversive, Grigorescu și-a creat un spațiu artistic de tip underground, relativ autonom față de directivele ideologice ale regimului. Tipul său de cercetare interdisciplinară va constitui un pct de referință pentru generația anilor ’80: Marilena Preda Sânc, Teodor Graur, Olimpiu Bandalac, Dan Mihălțianu, Cristian Paraschiv.

Spirit dedicat experimentului, după caz se folosește de desen, fotografie, fotocolaj, pictură de șevalet, pictură murală, obiect, instalație, sau diverse combinații precum colajul de fotografie și pictura; pictează după fotografie sau peste fotografie, mai apoi recurge la acțiune și film. Folosește fotografia pentru înregistrarea happeningurilor, dar între rolul documentar și statutul de lucrare de artă în sine nu există demarcație tranșantă. Existau doar acțiuni fără public, fotografia e martor.

În context actual al erei digitale, filmele sale de dinainte de ’89 par tributare unei “estetici a sărăciei” prin nesiguranța cadrajului, lipsa condițiilor de la masa de montaj, slaba calitate a imaginii. Însă, în ciuda precarității tehnice cu care s-a operat, latura conceptuală și semnificația filmelor sale în contextul vremii (ca și în cazul filmelor Getei Brătescu sau înregistrărilor de acțiuni ale grupului Sigma) le impun reconsiderării actuale.

Din ’90 are aparatură digitală, dar accentul cade tot pe latura conceptuală a lucrării. Lucrările vorbesc acum despre viața socială în contextul tranziției (Axele strâmbe ale Centrului Civic/ Vitan Ceaușescu, 1994) și universul domestic al vieții de zi cu zi. Atât fotografia cât și performance-urile de după ’90 denotă același interes de până atunci pentru social și operează cu aceleași mijloace. Folosește repetat ca vehicul al semnificației propriul trup.

Tema autoportretului îi subsumează creația alături de interesul acordat corpului, continua înregistrare a acțiunilor și a mediilor care definesc persoana, ambient fizic și spațiu mental care o protejează sau claustrează.

Salvarea, articularea propriei identități este un resort constant al operei ce se regăsește și în performance-ul Hamlet de la Cluj, din 1997, din Sinagoga veche. În continuarea performance-ului este fotografia făcută în atelier -craniul e mulaj după propriul chip denotând rolul fotografiei ca mulaj al realității.

Seriile sale de fotografii încărcate cu conținut politic sunt acum reevaluate și cuprinse în expoziții ce interoghează trecutul. Seria foto Electoral Meeting, selectată în bienala Periferic din 2003, Prophetic Corners alături de seria de filme cu substrat politic ca Dialog cu Ceaușescu, Cutremurul, Bucureștiul meu iubit. Lucrarea participă și la expoziția organizată la MuMok cu ocazia alcătuirii colecției Erste Bank 2006, ce cuprinde lucrări semnificative din întreaga Europă de Est.

Seria de fotografii Acasă inclusă în expoziția Paradoxes. The Embodied City (Lisabona 2005) vizează zona tampon a spațiului intim și locuinței, relația de influență dintre spațiu și cei care îl locuiesc. Seria de documentează spațiile prin care artistul a trecut timp de 30 de ani. “Fiecare imagine încapsulată este o celulă vie (în ambele sensuri)”, după cum remarcă Cristiana Radu. Transpare relația tensionată cu exteriorul. Gesturile simple, banale, efemeritatea vieții zilnice capătă semnificația eroică a unei continue lupte pentru normalitate. Imagini interioare prinse în cerc de obiectiv superangular punctate de câte o fotografie documentând performance-urile acelei perioade.

Filmul Skin din 2005 reia Masculin/Feminin din anii ’70 este inclus în 2006 în expoziția Autopoesis de la Galeria Națională din Bratislava alături de ciclul de fotografii Nașterea (cuprinsă și în expoziția Body and the East, Ljubliana, 1998).

Artistul este preocupat de reciclarea materialului, alterarea sensului inițial prin inserturi noi. În Work in progress lucrările sunt recontextualizate, înglobând mereu alte texte, alte culori, alte semnificații Personala de la Salzburg din 2006 este un exemplu de recuperare, recombinare în cadrul instalațiilor recente a materialelor mai vechi.

Lista poate continua până la Grigorescu Ion – Ion Grigorescu. Vieți paralele (o retrospectivă) Concepută în două etape succesive (2021 și 2022), expoziția retrospectivă de la Muzeul Național de Artă Contemporană dedicată lui Ion Grigorescu aduce împreună toate tematicile, problematicile, obsesiile și idiosincraziile artistului, generând astfel o imagine exhaustivă asupra unei producții care se întinde, necontenit, pe mai bine de cincizeci de ani.

O personalitate complexă și complicată, Ion Grigorescu este, conform catalogului expoziției, “în egală măsură un vizionar, un rebel, un incomod – și, indubitabil, una dintre cele mai importante voci ale artei postbelice.”

Imagini:

Bibliografie:
Grigorescu, Ion, Despre artistul realist, Institutul Prezentului, 2017
Kessler, Erwin și Chișiu, Carola, Arta și orașul 1974-2021, București, ed Vellant, 2021
Kiraly, Kiraly (ed.coord) Fotografia în arta contemporană. Tendințe în România, după 1989
colectiv, Arta secolului XX, Milano, Skira editore, 2009
Michailov, Mihaela, Corpuri radicale în spectacole contemporane, București, Editura Vellant, 2021
Șerban, Alina (ed.coord), The Man with a Single Camera, Sternberg Press 2014
Șerban, Alina (ed.coord), Ion Grigorescu. Bucuresti, Asociatia PEPLUSPATRU, 2020