Din ce în ce mai des, vorbim despre educație în termeni variați, de cele mai multe ori, însă, în termeni negativi. Nu aș spune că este surprinzător sau nemeritat, având în vedere că în ultimii 10 ani procentul alocat din PIB sectorului educației a fost de sub 4%, ultimii 5 ani fiind marcați de o finanțare de sub 2,5%. În legea educației naționale nr.1/2011, art. 8, alin. 1, este stipulat că „pentru finanțarea educației naționale se alocă anual din bugetul de stat și din bugetele autorităților administrației publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv.”, prag care nu a fost niciodată atins. Ulterior, pragul a fost eliminat, astfel că în legislația recentă nu mai vorbim despre procente de investit, ci despre ținte și mecanisme de finanțare.

Dincolo de acest context deja dificil, lucrurile își continuă mersul, iar generațiile de elevi merg mai departe, valurile lipsei de responsabilitate, de subfinanțare și de neglijență continuând să producă, mai departe, victime. În ceea ce privește educația vizuală, lucrurile stau, poate, și mai rău, și înainte să vorbim despre nevoile acestei subramuri, trebuie să vorbim despre conștientizarea nevoii în sine. Structura și coerența nu pot apărea peste noapte atât timp cât nu discutăm, mai întâi, despre importanța și actualitatea educației vizuale. Într-o realitate dominată de imagini create cu ajutorul inteligenței artificiale și de lipsa unor filtre destinate tuturor persoanelor, indiferent de nativitatea lor digitală, problema citirii și validării lucrurilor pe care le vedem ar trebui să fie mult mai prezentă în spațiul public, dacă nu în instituțiile destinate educației.

Există, în acest hățiș, un demers gingaș, firav și delicat, materializat sub forma Olimpiadei de Lectură ca Abilitate de Viață (OLAV). Există 3 subiecte în cadrul olimpiadei, primele 2 vizând exerciții pe baza a două texte, iar cel de-al treilea exerciții pe baza unei imagini care poate aparține de registre diferite, de la afișe, la capturi de ecran, anunțuri, pagini de ziar, și altele. Competențele dezvoltate în liceu pentru acest tip de subiecte sunt superficiale, ele fiind derivate cel mai mult din cadrul curriculei de limba și literatura română, din zona de analiză a mesajului în texte multimodale, unde lipsește, cu desăvârșire, o metodologie coerentă de analiză vizuală. Cu titlu de mențiune, desigur, în cadrul orelor de „educație plastică”, există, la fel de vag, noțiuni de bază cu privire la culoare, compoziție și tehnici, elemente mult mai aplicate artelor plastice și care contribuie tangențial în interpretarea critică a unor contexte vizuale diferite de acestea.

Tocmai de aceea, fundația WIN for ART a sprijinit atelierul „A privi înseamnă a înțelege”, care a propus elevilor calificați în cadrul OLAV câteva metode de interpretare a imaginilor, și un cadru de discuții pe baza subiectului 3. Din chestionarul de feedback oferit participanților după atelier este vizibil interesul acestora pentru astfel de inițiative, 57,1% considerându-l util, iar 42.9% foarte util. În aceeași proporție, elevii consideră că informațiile prezentate vor ajuta la analizarea imaginilor din cadrul OLAV, iar 85,7% ar mai participa pe viitor la astfel de ateliere. Partea considerată ca fiind cea mai utilă este partea aplicată, elevii valorizând pozitiv analiza concretă a imaginilor și discuțiile generate de răspunsurile lor. Un lucru remarcat este pluralitatea interpretărilor posibile, dar și nevoia de a ancora aceste interpretări prin argumente care pleacă de la lucrurile identificate la nivelul imaginii din cadrul subiectului de olimpiadă. Atelierul „A privi înseamnă a înțelege” funcționează, în acest context, ca un prim pas. El aduce în discuție o nevoie care nu este acoperită în mod sistematic de școală și oferă un cadru în care această nevoie devine vizibilă pentru elevi. Interesul manifestat de participanți și disponibilitatea lor de a continua confirmă că nu este vorba despre o intervenție punctuală, ci despre un tip de practică ce poate fi dezvoltat și extins. În lipsa unui cadru metodologic clar, elevii oscilează între două extreme, fie rămân la nivel descriptiv, limitându-se la ceea ce văd, fie formulează interpretări mai îndrăznețe, dar insuficient ancorate. Atelierul a început să reducă această distanță, oferind indicii despre cum poate fi construit un răspuns, dar fără a fixa încă un model stabil de lucru. Nevoia care se conturează este aceea a unei grile simple, cu un caracter ușor repetabil, care să permită trecerea de la observație la interpretare fără pierderi de coerență.

Această nevoie nu este una punctuală, legată exclusiv de olimpiadă. Ea ține de un tip de alfabetizare despre care am mai vorbit, și care devine tot mai relevantă într-un mediu saturat de imagini. Elevii intuiesc acest lucru atunci când vorbesc despre „mesaje ascunse”, „simboluri” sau „detalii importante”, dar nu dispun încă de instrumentele necesare pentru a opera consecvent cu aceste concepte. În absența lor, analiza rămâne fragmentară, dependentă de inspirație sau de exemplele oferite în timpul atelierului. De aici rezultă și direcția în care astfel de inițiative pot evolua. Un demers coerent de educație vizuală ar trebui să ofere elevilor nu doar exemple de interpretare, ci și criterii de selecție, relaționare și validare a ideilor într-un cadru mai larg care se supune „gândirii critice”. În acest fel, imaginea nu mai este un spațiu deschis în mod nediferențiat, ci un teren pe care interpretarea poate fi construită și susținută.

Rămân totuși optimist. OLAV este un bec slab, de câțiva wați, care pâlpâie în noaptea minții ascunsă în colțurile celor care decid soarta educației. Dar este un crâmpei bun, luminat, care poate evolua într-o direcția favorabilă tuturor celor implicați sincer, și în defavoarea celor care promovează și, ca atare, profită de dezinformarea și de lipsa de conștientizare a faptului că astăzi, poate mai mult decât oricând, a privi înseamnă a înțelege.