Vlad Druck este și profesor de Arta filmului la Catedra regie TV a Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău de peste 19 ani. În palmaresul acestuia se înscrie și producția „Haiducul” (regizorii J. Caţap şi L. Gorohov), în care semnează scenariul. Filmul a fost premiat cu Grand Prix la Cannes.

În programul București Docuart Fest 2017 au fost proiectate 4 documentare de scurt metraj: Obsesia (1993), For Whom the bells toll? (2004), Goliciune (1989), Vive la femme! (1989)

– Felicitări pentru filme și pentru faptul că se văd, în sfârșit, până la capăt și în România. Spuneați că ați mai avut câteva încercări de a le arăta în România.
– Da, numai că din păcate, atunci copiile erau mai proaspete și culoarea mai bună, ele decolorandu-se în timp, fiindcă noi nu avem mașină de trecut pe digital. Timpul trece și e normal să își lase amprenta asupra unei opere de artă. Par exotice și nu știu de ce nu au vrut atunci, cei de la Uniunea Cineaștilor să le arate, pentru că desigur, problematica unor prostituate, în mai 1989, când Nea Nicu încă era aici…nici nu se pune problema să fie prezentată.

– Puteți să spuneți puțin și despre contextul istoric în care ați făcut filmele astea? Presupun că era puțin diferit în Moldova, față de România.
– Păi în Moldova Sovietică, această perioadă de dezgheț a început în 1985, când Gorbaciov a venit la putere și atunci, partidul a încercat puțin să slăbească șurubul pentru a supraviețui și atunci, în artă au început să apară teme care până în momentul acela erau, în aparență, inabordabile și mai propagandistice. Noi, desigur, atunci, cu avânt, elan și bucurie ne-am lansat, dorind să spunem și noi un adevăr.

– Existau, totuși, niște limite? Mai erau lucruri care nu puțeau fi încă arătate?
– Știi care era cea mai mare limită? După ce a dispărut cenzura, noi aveam încă autocenzura și ne-am trezit singuri în libertatea de a alege și singuri ne cenzuram. Nu puteam gândi revoluționar și de aceea a fost nevoie să treacă o perioadă pentru a ne da seama că nu numai subiectele erau de vină, ci era nevoie și de o poziție înaltă pentru a fi artist adevărat. Subiectele, desigur, erau diferite, de la mafie, la prostituție și lapidări. Toate au fost un boom pe ecran și s-a cam exagerat. Toată lumea a lăsat deoparte orice temă mai pozitivă și au început să se înjure, Rusia încă 10-15 ani de zile având numai subiecte decadente și absolut îngrozitoare. Și acum există încă subiecte pentru care nu pare să existe vreo lumină la capătul drumului.

– Puteți să ne spuneți puțin cum funcționa sistemul de producție al acestor filme? Practic erau finanțate de stat, erau apoi proiectate în cinema-uri și la televizor?
– În sistemul socialist sovietic, banii veneau din difuzare. Era circuitul studio-difuzare-studio, deci filmul se proiecta în întinsa țară sovietică, în mii și mii de cinematografe și veneau banii la studio-uri, de acum repartizați, fiindcă erau și filme-comandă de la Moscova, filme de ecran unional și filme de ecran local, republican. Pentru ecranul local dădea bani Republica, bani strânși tot din difuzare, însă pentru unional dădea Moscova. De aceea, noi încercam să predăm toate filmele la Moscova, mă duceam cu trenul sau cu avionul, cu copia în geantă și arătăm unui fel de CNC de stat filmele. Se uitau, puneau ștampila și ne trimiteau înapoi. Se întâmpla ca cei de la local să nu primească filmul, în timp ce la Moscova treceau mult mai ușor și veneam cu filmul primit la Moscova, timp în care la Chișinău încă mai găseau mici detalii de care să se lege. Părul asta alb este fix din cauza acestor modalități de a preda filmul, fiindcă stăteam în stres, pe coridoare cât timp rula filmul pentru comisie și știam că dacă n-au dispoziția necesară, găseau nod în papură.

– Filmele astea au circulat și în afara Basarabiei?
– Da. Eu am avut filme de categoria I și au fost demonstrate de la Vladivostok până la Belarus. Mai departe, noi tot spunem că unii sunt nostalgici, că e bine și acum, dar parcă era bine și atunci și această siguranță de existentă te face să te simți ca în armată: să stai drept, să faci ce spun comandantul și sergentul. Ești limitat și nu mai gândești, dar când ești liber, tu singur trebuie să decizi. În armată, atunci, făceai filme care păreau comandate și se aflau în niște limite de cenzură, dar acum vrei să faci, numai că nu ai bani. Cam astea sunt plusurile și minusurile existenței noastre în artă.

– Și apropo de aceste schimbări, cum v-ați descurcat după terminarea acestui sistem de producție?
– A fost nevoie de o perioadă lungă de trecere. Moldova nici acum nu și-a revenit, fiindcă prăbușindu-se tot sistemul vechi din cinematografie, ea de-abia acum începe să își recapete forțele. Regizorii parcă nu au îndrăzneala să aplice la proiecte internaționale, nu știu cum să se integreze, deși ocazii apar.

– Urmăriți documentare românești? Sunteți la curent cu ce se întâmplă?
– Da, cum să nu. Acum am fost în juriu aici, am primit și în filmele studențești propuneri, în cadrul festivalurilor studențești de la noi. În afară de ficțiune, studenții aduc destul de des și documentare. Pe cele mai bune, le fac polonezii, să-ți zic sincer.  Îmi plac filmele care sunt ancorate în realitate și care exprimă o muncă și un angajament, se axează pe un om cu ocupație, nu pe probleme abstracte și efemere. Orice ocupație ancorată în neam și în ziua de astăzi are un echilibru. Altfel, e ca moda, iar pe mine mă interesează doar să-mi fie cald, nu altceva. Dacă nu este important pentru națiune, pentru ziua de ieri, azi și de mâine, atunci, pentru mine, filmul ăsta e gratuit, nu-mi plac jongleriile.