Cornel Mihalache: În ’90 am ajuns pe Valea Izei. Am făcut un filmuleț care a însoțit o licență de muzeologie, “Motive pe porțile maramureșene de pe Valea Izei”. Am ajuns și în satul Valea Stejarului din apropiere, un sat senzațional care mi-a plăcut foarte mult atunci, unde m-am întors în ’91 și am făcut un filmuleț care se cheamă “Întristări” – primul meu film la Sahia pe peliculă.

M-am întors acolo din 2000 aproape în fiecare an. Sunt mai mult de 25 de ore pe care le am stocate în memorie, în ani din 1991 până în 2016. Mai mult de 25 de ore, dintre care 6 ore sunt puse jos în timeline, înșirate pentru un film foarte bun. Aia a fost mai greu, să ajungi la o oră jumătate și la o poveste coerentă care să emoționeze și care să aibă și botez și înmormântare, și Paște și Crăciun, și un Maramureș adevărat, viu și necontrafăcut. Nu sunt filmulețe despre Cimitirul Vesel de la Săpânța. Adică la nuntă se vine cu Jeepul azi, la înmormântare se duc oameni cu boii îmbrăcați cu velințele acelea vechi colorate maramureșene, senzaționale, și cu colaci în coarne. Da, lucrurile așa sunt. Nu am contrafăcut nimic. Nu am mutat ceva de colo dincolo să fac un cadru mai frumos.

Din 2000 m-am dus aproape în fiecare an, chiar dacă n-am filmat sau ce am filmat nu a fost important ori nu l-am prins bine pe Pătru sau n-a avut ce să-mi spună. Deci, până anul ăsta. Mi-am dus toate iubitele și nevestele acolo într-un fel, ca la un părinte, știi, să i le prezint lui, care și el a iubit mult la viața sa. Mi-a fost așa ca un părinte, da.

Când am ajuns eu în ’91 să fac “Întristări” și am stat 10 zile în satul ăla, 3 zile n-a vorbit nimeni cu noi. Până când la un moment dat, am băut în 3, eu cu sunetistul, Fericeanu, și cu învățătorul, care din păcate s-a prăpădit, un litru jumate de horincă și n-am mâncat. Și totul a fost perfect până ne-am ridicat și am plecat către locul unde stăteam. Ne-a apucat răsul din nimic, evident, și râdeam ca boii mergând prin sat.Ttoată lumea ieșise la porți, rădeau și ei de noi și noi de ei. Și la un moment dat ni s-au înmuiat genunchii și am căzut în ceea ce se cheamă râpa lui Mihalache și azi. Așa i-a rămas numele. Ei, din momentul ăla când am devenit de-ai lor, am putut vorbi cu oricine orice. Până atunci nu a vorbit nimeni cu noi că nu eram de-ai lor.

E o mărturie a ceea ce a fost.

Nimeni nu cred că va putea prezerva pentru că lumea se schimbă, cred. De pildă, la 10 metri de poarta lui Pătru e o poartă de metal, mi-a fost și rușine să o arăt, e de inox cu un pic de motive brâncușiene în ea, de beton. Lumea e într-o continuă schimbare și nici nu știu daca ar trebui prezervate toate astea. Poate că da, se prezervă prin filmul ăsta și prin altele. (…) Sigur, cred că ar trebui să oprim plasticul, să oprim inoxul. Adică într-un sat în care se dărâmă pădurea pe tine nu poți să te apuci să faci o poartă de inox. În ’91 erau 70 de porți maramureșene, acum mai sunt 20 în sat.