Ediția de anul acesta a festivalului de la Locarno a stat sub semnul filmului documentar. Celebrul regizor chinez Wang Bing a primit Leopardul de Aur pentru lungmetrajul “Mrs. Fang”, iar în competiția dedicată scurt & mediu-metrajelor, Pardino d’Oro i-a fost decernat regizoarei de origine română Cristina Haneș, pentru “António e Catarina”, un documentar realizat în Portugalia. Cristina e absolventă a Facultății de Teatru și Televiziune de la Cluj (puteți citi mai multe despre această Facultate într-un interviu recent pe care ni l-a acordat profesorul Dan Curean), ulterior urmând un Master de Film Documentar la Lisabona, unde a și filmat mediumetrajul premiat la Locarno. Am vrut să aflăm mai multe despre acest film și cum a fost făcut, iar Cristina Haneș ne-a acordat un interviu.
– Despre ce e documentarul “António e Catarina”?
– Filmul “António e Catarina” recreează o relație care e trăită în fața aparatului de filmat pe parcursul a trei ani. Sub numele de António și Catarina, un bărbat de 70 de ani – Augusto și Cristina – regizoarea în vârstă de 25 de ani, se întâlnesc periodic în camera lui din Lisabona, care devine mizanscena filmului. Faptul că nu se cunosc, că au istorii personale și culturale diferite și diferența de vârstă de 45 de ani dintre ei, creează un teren fertil pentru o exploarare filmică a legăturilor umane și a raporturilor fragile care se creează în timp.
– Cum a apărut povestea cu bătrânul din film și cum l-ai abordat?
– Pe personajul din film l-am cunoscut în 2014, la scurt timp după ce mi-am început studiile masterale în regie de film documentar în Lisabona, într-un program internațional numit DocNomads. Structura programului e de așa natură, încât în cei 2 ani de studii poposim în 3 țări europene: Portugalia în primul semestru, Ungaria în al doilea și Belgia în al treilea. Cel de a-l patrulea rămâne să îl alegem noi, studenții. Eu am ales să mă întorc în Lisabona, din cauza acestui personaj, cu care am filmat destul de puțin în acel prim semestru și făcusem deja un scurtmetraj de 9 minute. Una dintre temele de semestru a fost să realizăm un portret. În acea perioadă, printr-un timing perfect, l-am găsit pe Augusto care locuia în cartierul decadent, dar plin de viață din centrul Lisabonei, Intendente. Treceam cu o colegă din Serbia, Nevena, prin fața clădirii în care locuia, iar ea a avut o pornire spontană să îi facă cu mâna unui chinez bătrân din Macau care stătea la una dintre ferestre. El i-a răspuns, iar atunci ea i-a făcut semn să coboare. El a coborât. Mai apoi l-am rugat să ne arate unde locuiește și a fost foarte deschis. Chiar când era să ieșim din apartamentul său, personajul meu, Augusto a apărut din camera sa, pe coridorul apartamentului. Ne-am oprit amândoi în loc. O scânteie s-a produs în amândoi. Așa că am rămas încă vreo 5 ore în bucătăria lor, am vorbit, apoi am luat cina și apoi am continuat să ne vedem. I-am zis din prima că îl voi filma. Credea că glumesc. În acea zi în care l-am cunoscut, i-am făcut o fotografie, care a fost un punct de inspirație filmică, deoarece i-am văzut chipul impunător reprezentat prin aparatul de fotografiat și am devenit cumva posedată de dorința de a-i cunoaște ‘demonii’, de a-l cunoaște într-un sens profund.
– Cum au decurs filmările? Ai avut un scenariu clar stabilit de la început?
– Nu am avut niciun scenariu, dar lucrurile se elucidau pe măsură ce filmam. Practic am filmat 14 zile în 3 ani de zile, cu o pauză de un an, când am fost în Budapesta și Bruxelles cu DocNomads. Inițial, credeam că voi face un portret al lui, mai apoi el mi-a stricat planurile și m-a adus în film, din cauza curiozității de a mă cunoaște, a entuziasmului de a împărtăși acel spațiu cu cineva. Eu am fost fascinată de faptul că își petrecea timpul singur în fața ferestrei ce dădea spre acel loc viu, plin de tineri, de muzică, de oameni ce își duceau veacul pe stradă. Părea că își trăiește întreaga viață pe rewind dar acum s-a ivit și un forward, deoarece a devenit personajul unui film și nu mai era singur. Am filmat toate întâlnirile noastre din camera sa, în 2014 o mică parte, iar mai apoi în 2016, majoritatea materialului. Materialul mi-a dictat direcția filmului într-un mod organic. Am filmat cadre-secvențe lungi, fixe, încercând să rămân fidelă unui proces ambiguu și complex de cunoaștere și descoperire a doi oameni care nu știau multe unul despre celălalt, dar care erau foarte dedicați și prezenți în această relație trăită în fața camerei de filmat.
– Cum ai gestionat bugetul pentru acest film? Ai avut producători?
– Procesul de admitere în acest program e destul de laborios, necesită realizarea unui film autoportret de 3 minute și un interviu pe Skype. Am aplicat pentru bursa de la Erasmus Mundus, care sprijină acest program și am primit-o. Astfel că timp de 2 ani am beneficiat de o bursă integrală, însă m-au ajutat și părinții, pentru că nu era chiar suficientă. Deci e un film realizat cu un buget extrem de limitat, cu camera mea și ceva echipament de la Universitatea Lusofona. Mai apoi, după ce am absolvit în vara anului 2016, am petrecut aproape un an reeditând filmul și am ajuns la această formă de 40 de minute, pe care am prezentat-o la Festivalul de la Locarno. Odată ce filmul a fost acceptat la Locarno, am putut accesa niște fonduri naționale din Portugalia cu ajutorul casei de producție portugheze Terratreme Filmes și a profesorului meu de la acest curs, Tiago Hespanha, care a devenit producătorul filmului, el fiind co-fondatorul acestei case de producție. Am lucrat singură o perioadă de câteva luni pe montaj în Oradea, iar mai apoi am petrecut o săptămână în Lisabona, unde am editat cu Tiago varianta finală.
– Ce înseamnă pentru tine premiul obținut la Locarno?
– Premiul obținut la Locarno e încă destul de recent, nu am internalizat semnificația personală. Am fost extrem de surprinsă și apoi totul s-a întâmplat pe fast forward. Pentru mine, acest film a fost o experiență extrem de marcantă, mai ales că personajul filmului, Antonio a murit chiar când filmul a ieșit în lume. Îmi pare rău că nu ne-am putut bucura împreună. Nu știu ce înseamnă lucrurile astea în general, pot fi foarte păcălitoare. Eu cu siguranță vreau să continui să explorez prin cinema lucruri care mă macină, să fac filme în primul rând. Iar acest premiu bănuiesc că va ajuta să primesc niște credibilitate în acest context actual în care se realizează extrem de multe filme și să obțin fonduri ceva mai ușor pentru următorul film.
– Ce urmează pentru “António e Catarina”? Va fi proiectat și la alte festivaluri?
– Filmul va intra acum într-un circuit festivalier, vom avea o premieră națională în Portugalia, după aceasta mondială de la Locarno. Cei de la casa de producție Terratreme și de la casa de distribuție Agencia din Portugalia lucrează pe strategia de festival și deja s-au deschis unele oportunități.
– Când și unde vom putea vedea filmul și în România?
– În România, în mod sigur la un festival de film va fi premiera, dar nu știu încă unde și când.
– Știu că ai în pregătire, alături de alte două cineaste, un documentar de lungmetraj cu acțiunea plasată în India. Despre ce e vorba în acest nou proiect și când vor începe filmările? Cât de greu e să legi un astfel de proiect care se petrece într-o zonă atât de îndepărtată și cum funcționează relația cu colegele tale?
– Da, următorul proiect al meu va fi filmat în India. Momentan suntem în faza de dezvoltare, după ce am petrecut 3 luni de prospecție dar și de ‘acomodare culturală’ în India din noiembrie 2016 până în ianuarie 2017. Cele două cineaste cu care lucrez, Arya Rothe din India și Isabella Rinaldi din Italia au fost colegele mele în DocNomads. Toate ne-am întors după studii în țările noastre natale. Deja din timpul studiilor am vorbit despre această posibilitate, de a lucra împreună și ne-am decis să fie în India. După 3 luni intense în India, am lucrat pe aplicații pentru fonduri pe Skype și prin GoogleDocs și WhatsApp. Am obținut deja sprijin de la Asian Cinema Fund din Busan, Coreea de Sud. Andra Popescu ni s-a alăturat ca producător, cu ea de asemenea mă leagă o prietenie mai veche. Cumva obișnuite după acești doi ani cu stilul ăsta nomadic de a realiza filme, având și o legătură de prietenie strânsă după ce am locuit împreună aproape toată perioada de studii, am decis să ieșim chiar și mai mult din zona de confort și să vedem dacă vom reuși să realizăm un film colaborativ. Avem și o formă de organizare, un colectiv numit NoCut Collective cu ‘headquarters’ în Oradea, Pune și Roma. Prima țară asupra căreia ne oprim e India. Avem deja un plan destul de conturat pentru un lungmetraj documentar, însă filmul atinge niște corzi politice sensibile, de aceea nu pot împărtăși mai nimic despre subiect, deoarece ne-ar putea periclita accesul. În luna noiembrie a acestui an, vom începe filmările, care vor dura cam o lună în această fază. Între timp mai aplicăm la fonduri pentru a ne întoarce, deoarece cele din Coreea de Sud acoperă doar o mică parte.
