Privitul la televizor a ajuns să fie distracţia de zi cu zi a românilor. N-o spun eu, ci sondajele care încearcă să afle ce facem în timpul liber. Prin urmare, televiziunile noastre s-au adaptat din mers, având o ofertă variată, pentru toate gusturile. Și pentru toate tipurile de educaţie, dar mai ales pentru cea mai puţin pretenţioasă. Aşa se face că persoanele care s-au săturat de „divele” şi de „analiştii” mioritici şi-au îndreptat, de mult timp, atenţia spre canalele care difuzează numai filme documentare.
Dacă ar fi să dau o definiţie personală filmului documentar, aş spune că acesta este o felie de viaţă. Indiferent de subiect, sau de felul în care este realizat.
Cu mulţi ani în urmă, prin anii ’80, la televiziunea română era difuzat, în fiecare joi seara, un serial realizat de Carl Sagan, Ann Druyan şi Steven Soter şi prezentat de Carl Sagan. Serialul se intitula „Cosmos”, iar la noi fusese tradus prin „Călătorie în Univers”. În fiecare joi seara mă instalam în faţa televizorului, cu casetofonul în braţe, înregistrând practic subtitrarea episodului. Ulterior, mai pierdeam nişte ore ca să transcriu ceea ce înregistrasem. Aşa se face că şi acum există undeva, într-o bibliotecă aglomerată, un dosar cu multe foi îngălbenite de vreme, pline de un scris şcolăresc şi de informaţii privind naşterea universului şi posibilitatea existenţei altor civilizaţii. Noţiunea de film documentar îmi era străină pe atunci, dar eram fascinată de felul în care imaginile se sincronizau cu povestea şi de multitudinea de informaţii. Era ca o carte pentru oameni mari şi înţelepţi, cu multe poze/imagini. Copilul din mine era fascinat, în ciuda faptului că nu înţelegeam mare lucru. „Călătorie în Univers” a fost primul film documentar pe care l-am văzut, iar Carl Sagan a fost unul dintre primii cercetători angajaţi într-o acţiune lăudabilă de popularizare a ştiinţei.
Pe atunci nu ştiam că „părintele” filmului documentar românesc ar putea fi considerat un profesor român, Gheorghe Marinescu, cel care la sfârşitul secolului al XIX-lea (1898-1901) a realizat câteva secvenţe într-o clinică neurologică din Bucureşti. Desigur, secvenţele cu pricina, păstrate în timp, nu purtau titulatura pompoasă de „film documentar”, ci de „studii realizate cu ajutorul cinematografiei”.
Evident, după „Cosmos” au urmat multe alte filme documentare, seriale pe diverse canale de televiziune, unele mai interesante decât altele. Ultimul pe care l-am văzut avea un subiect care ar putea fi preluat cu succes şi într-un film artistic, lumea după dispariţia omenirii. 2012 ar fi o copie palidă.
La un moment dat mă bătea gândul să mă implic în realizarea unui astfel de film, dar am realizat că am nevoie nu doar de voinţă, informaţii şi talent de scriitor, ci şi de o echipă ambiţioasă. Aşa că m-am mulţumit să rămân doar spectator. Și probabil spectator voi rămâne şi de acum încolo, în ciuda unor subiecte tentante care-mi fac cu ochiul şi în ciuda faptului că sunt geloasă pe cei care filmează animale de pradă, tornade sau vulcani în acţiune.
Filmele documentare sunt o variantă mai mult decât acceptabilă la programele de televiziune de proastă calitate şi fac o concurenţă serioasă la filmele artistice, indiferent de cât de bune ar fi acestea. De aceea, canalele gen Nat Geo Wild, Discovery, Animal Planet, Viasat sunt preferatele telecomenzii mele.
